II. Prietenie
Sunt, sau îmi place să cred că sunt, un om care pune prietenia deasupra oricărui alt ideal. Îmi place să cred că pentru mine prietenii sunt cea mai mare avuție pe care o poate avea cineva, pentru că privirea nimănui nu se poate compara cu privirea empatică a unui prieten care îți înțelege suferința și este alături de tine, pentru că atingerea nimănui nu se compară cu strângerea de mână sau îmbrățișarea pe care ți-o oferă un prieten atunci când ai nevoie. Îmi place să cred că am un sistem de valori foarte bine definit în această problemă, dar iarăși viața vine să îmi demonstreze contrariul.
Băiatul se vede în poziția de a-și dori mai mult. Stă, privește, analizează și realizează că dorește să depășească bariera prieteniei, călcând peste principiile-i cu ciubotele de afară. Astfel, apucă să mărturisească într-un moment de rătăcire, privind în ochii Ei, că ceea ce simte el transcede legăturile prietenești. Și astfel de naște o nouă poveste…
Băiatul încearcă să o privească dincolo de perdeaua ideii de prietenie și să realizeze în Ea cu totul altceva. O viziune cu totul nouă care contrazice tot ceea ce credea până atunci. Și nu pricepe de ce de fiecare dată când lumea îi este mai dragă, imaginea Ei se contopește din nou cu cea de dinaintea exploziei sentimentale, de ce nu reușește să își creeze și o imagine a Ei ca obiect al dorințelor carnale. Oare este bine că a încercat să treacă linia sau mai bine ar fi stat în banca lui în continuare? Oricum ar fi, cert este că un echilibru a fost decalat în acel moment în care i-a mărturisit ce simte.
Speriat, băiatul se retrage în sine luându-și copilărește gesturile de tandrețe cu el. Pentru că realizează că nimic nu ar mai putea fi la fel, că tot ceea ce știa se va schimba și îi este teamă. Rațiunea lucrează în tâmplele sale, procesează, analizează, agită spiritele și concluzionează că indiferent ce cale va alege, cel mai probabil totul se va pierde într-o mare de regrete înăbușite.
M-am lăudat întotdeauna că nu îmi voi permite niciodată să periclitez o prietenie la dictonul pornirilor lăuntrice, de orice natură ar fi acestea. Am vrut să cred că niciodată nu voi călca pe unde au călcat alții și nu îmi voi aliena un prieten ridicând în jurul lui statui de idealuri ce transced însăși ideea de prietenie. Și totuși, o nebunie m-a împins să mă aventurez pe un teren minat. Mi-am încălcat în mod flagrant un principiu de bază al existenței mele, iar acum îmi doresc să pot reface tot ceea ce am stricat. Și îmi doresc să mă pot elibera de gânduri ce mă țin în loc și să pot face ceva…
Be First to Comment