Pasager (I)

Războiul de țesut șade uitat într-o cameră de țară. Acoperit cu un cearșaf alb-gălbui, testament al unor vremuri mai bune, stă erect și neînsuflețit ca o amintire a zilelor cu soare când bunica, strângându-și cu un batic moale la spate pletele bălaie de fată tânără se așeza hotărâtă pe tămburelul ce acum zace în beci fără un picior și cu mâinile-i bătătorite prin bulgări jilavi de pământ atingea fiecare fir ce trecea prin fața-i. Împletea o poveste ce-avea să nu moară niciodată, o poveste a firelor ce curg în șiruri paralele, dar prin care se țes timid imagini și motive. Firele ce niciodată nu se ating, dar care sunt legate și interconectate de bumbacuri fine ce se îmbină în idealuri și scopuri comune, precum destinele atâtor oameni evoluează, se petrec, călătoresc dinspre trecut, prin prezent către viitor într-un ciclu nesfârșit.

Încă odată o rece, dar suavă voce înregistrată anunță sec: “Atenție! Se închid ușile!” O femeie împovărată de două sacoșe grele aleargă disperată și se aruncă între porțile metalice ce se apropie irefutabil ca și cum viața ei ar depinde de acest scurt drum. Ridic privirea din podeaua gri-murdară a metroului și privesc în juru-mi. Femeia, extenuată de coborâre alertă și alergătură se așează pe un scaun și se închide în sine. În stânga mea două personaje, un băiat și o fată se amuză copios pe seama săracei femei. “Disperată să prindă metroul! Parcă nu mai venea unul!” Dar poate doamna în cauză avea un loc de muncă la care să întârzie, poate pentru 10 minute de așteptare și-ar fi pierdut slujba sau i s-ar fi tăiat din salariu. Ce avea să le spună copiilor acasă atunci când jucăriile ar fi trebuit raționalizate, când dorințele lor copilărești nu mai puteau fi împlinite? Dar… bogatul nu crede la cel sărac, așa cum omul fără griji nu crede la cel împovărat. Fiecare secundă contează.

Zăresc priviri pierdute, personaje pasagere pe un drum către o destinație incertă. Fiecare spune o poveste, fiecare are un destin și toate se țes independent. Sunt sigur că domnișoara de lângă mine ar avea multe de spus despre cum a ajuns să fie pasionată de principiile managementului. Sau femeia cu cei doi copii care tocmai s-a urcat ar avea multe de spus despre ce înseamnă să fii mamă. Cu o privire obosită și ochi încercănați, dar o față luminată de mândrie, dragoste și voioșie își privește copiii care se înghesuie pe un singur scaun și se încing într-un joc inconștient. Ce știu ei despre ceea ce îi înconjoară? Nu au nicio grijă, nicio decepție, niciun necaz căci mâna mamei veghează asupra lor, sufletul ei este acolo să preia toată problematica lor existențială pentru ca ei să poată fi copii.

Un tip foarte strident îmbrăcat scoate un mobil și dă drumul la o muzică ce îmi zgârie timpanele. Zâmbește tâmp și dă din cap pe un ritm oriental-digitizat, un fel de pre-muzică, pre-culturală și lipsită de orice urmă de bun simț. Oamenii îl privesc iritați, în timp ce un altul, cu o freză de antenă parabolică și o cămașă debordând de prea mult sclipici îl aprobă cu o voce răgușită “Bine, tu, vere! Ce mai zici, boss?” Observ tăcut acest schimb de replici și cele ce urmează și realizez futilitatea canalizării atenției mele asupra celor doi, precum și a descrierii interacțiunii lor aici în aceste rânduri. Dar, fără îndoială, sunt sigur că și povestea vieții lor ar fi una interesant de urmărit… pe post de experiment științific referitor la originea subspeciilor.

Și metroul zboară prin tunele întunecate, ca vântul și ca gândul, sfidând spațiul. Ca un purtător al istoriei, metroul veșnic călător cunoaște destinele a mii de oameni. Le vede zâmbetele și grimasele, le ascultă conversațiile, le păstrează gândurile. Metroul poartă între îmbinările-i metalice bucăți din vieți ce se dezvoltă și evoluează paralel, vieți ce nu se cunosc, ce nu se întretaie, vieți care se reunesc și se împreunează, vieți care se despart, oameni care râd și se bucură sau oameni care se întorc spre casă cu privirea în pământ. Oameni răpuși de somn care se îndreaptă către o nouă zi de muncă asiduă, oameni care se întorc satisfăcuți că acasă îi așteaptă vocea melodioasă a soției și zâmbetele calde și vesele ale copiilor, tineri îmbrăcați la patru ace mergând emoționați spre interviul ce are să paveze fundația viitoarei lor cariere, tinere frumoase și mirosind a parfumuri amețitoare îndreptându-se către întâlnirea care ar putea pune baza viitoarei lor familii, sau pur și simplu oameni fără nicio destinație. Iar eu mă îndrept în fiecare dimineață către muncă și stau și îi privesc pe toți. Sunt un pasager prin frânturi ale destinelor atâtor oameni și încerc să le descopăr motivația, secretele și povestea.

Be First to Comment

Leave a Reply