Privim pe geam cu o discretă ceaşcă de cafea în mâna dreaptă şi cu o mină visătoare la pustiul dezolant ce se întinde în faţa noastră. Din sticla aburindă se înfăţişează o reflecţie fadă ce ne priveşte, la fel de visătoare. Şi prin ochii fantomaticei arătări ne vedem pe noi şi suntem purtaţi pe aripi de poveste către o altă lume.
Anatomia unei idei Posts
Ne trăim viaţa într-un ritm alert. Am devenit sclavii tehnologiei şi a lucrurilor care fac lucrurile în locul nostru. Ne-am pierdut spiritul practic, ne-am pierdut puterea de a simţi, de a iubi, am pierdut tot ceea ce ne făcea oameni. Ne grăbim să creştem, să ne maturizăm, pierdem din vedere tot ceea ce este mai important şi ce ne desparte de nişte maşinării reci, automate şi fără simţire. Şi ajungem la un anumit punct în care stăm singuri în faţa unei oglinzi şi încercăm să căutăm un vinovat pentru goliciunea existenţei noastre şi pentru insuccesele pe care le trăim.
Stăm singuri într-o tavernă ruptă dintr-un vechi basm urban. Contemplăm sticla ce se înalţă fără suflet înaintea noastră, iar prin întunecatul lichid dinăuntru începem să privim lung, parcă dincolo de timp. Într-o vreme a tinereţii, unde alături de noi la aceeaşi masă stăteau înghesuiţi alţi zece oameni, zece prieteni, zece camarazi. Unde s-au dus aceia? De ce acum când privim în jur vedem aceeaşi bodegă neschimbată, dar cu totul alte feţe. La alte mese, alţi zece camarazi îşi mărturisesc prietenia eternă la buza unei sticle de bere. Iar noi contemplăm fantomele trecutului din sticla fără viaţă.
Este greu să pui suflet în ceva ce nu este al tău. Când nepăsarea omoară visuri şi speranţe, când te simţi exilat în micul tău colţ întunecat, pentru că ceea…
Să ne întoarcem capul pentru un moment în altă parte. Oare ceea ce rămâne în spatele nostru se pierde în nefiinţă? Oare dacă ne întoarcem privirea înapoi totul este aşa cum era? Oare dacă atingi mâna cuiva ea este cu adevărat acolo? Sau doar asta ne dorim noi să simţim? Oare realitatea este absolută sau ne-o creem noi înşine?
Stau singur sub recele dureros al nopţii visurilor mele… Stau şi plâng şi mă întreb de ce am meritat eu asta… Cu ce am greşit, ce am spus ca să…
Şi m-am născut… Şi ce? Încă o pereche de ochi să observe mizeria în care se bălăcăreşte acest univers decadent ce se numeşte umanitate. Încă un nas să miroasă descompunerea morală şi sufletească a societăţii înconjurătoare şi a fiecărui element component în parte, fiecare cu mirosul lui specific. Încă o pereche de urechi să asculte marşul funebru a ceea ce a însemnat odată demnitate. Încă o gură să vorbească în gol la oglinzi reci şi nepăsătoare, să îşi urle revolta împotriva direcţiei în care a apucat-o omul ca specie, din străfundul prăpastiei fără fund. Încă un set de papile gustative ca să guste amarul reîntoarcerii lente, dar iminente la animalitate. Încă o epidermă să îmbrace un suflet pierdut într-o aglomeraţie grăbită către un destin incert, în care fiecare se înghesuie şi îşi dă coate să aibă un loc cât mai în faţă la spectacolul propriei distrugeri, să simtă aspritatea dureroasă a lipsei de sentimente. Şi astfel pornesc la drum cu toate simţurile înăbuşite de presimţirea iminentei decăderi în uitarea dureroasă a timpului cosmic.
Dragostea este un sentiment ce pare să’şi fi pierdut însemnătatea în materialismul cotidian ce domină vieţile noastre în aceste vremuri moderne. Sau poate nu este asa… Poate ea încă există puternică în sufletele unora. Indiferent dacă în societatea şi cultura modernă dragostea mai are parte de aceeaşi putere şi acelasi patos al vremurilor eminesciene sau shakespeariene care au ridicat’o la nivel de ideal suprem al vieţii umane, de melodia cadenţată a vremurilor minulesciene, prinsă într’un cântec de vioară, sau de sumbritatea vremurilor bacoviene în care ea era inchisa într’un birou întunecat, sufocată de ghearele depresiei, aceasta rămâne în continuare un motor al existenţei noastre.