Drumul este lung și fără destinație. Priviri se întâlnesc și se despart în fracțiuni de secundă. Unele insistă să zăbovească prelung, într-o holbare odioasă, altele se furișează subtil pe sub haine, pe sub piele, către suflet. Merg pe stradă. Am lăsat metroul în urmă să-și ducă mai departe și să-și înmulțească povara spirituală de care nici nu este conștient.
Anatomia unei idei Posts
Războiul de țesut șade uitat într-o cameră de țară. Acoperit cu un cearșaf alb-gălbui, testament al unor vremuri mai bune, stă erect și neînsuflețit ca o amintire a zilelor cu soare când bunica, strângându-și cu un batic moale la spate pletele bălaie de fată tânără se așeza hotărâtă pe tămburelul ce acum zace în beci fără un picior și cu mâinile-i bătătorite prin bulgări jilavi de pământ atingea fiecare fir ce trecea prin fața-i. Împletea o poveste ce-avea să nu moară niciodată, o poveste a firelor ce curg în șiruri paralele, dar prin care se țes timid imagini și motive. Firele ce niciodată nu se ating, dar care sunt legate și interconectate de bumbacuri fine ce se îmbină în idealuri și scopuri comune, precum destinele atâtor oameni evoluează, se petrec, călătoresc dinspre trecut, prin prezent către viitor într-un ciclu nesfârșit.
Simt cum acoperișul nopții mă învăluie. Mă simt ascuns și singur într-o mare de întuneric. Mă simt rece, simt cum fiecare centimetru al trupului meu tremură. Caut cu privirea o cale de ieșire, dar nu pot decât să bâjbâi după ceva… Ceva a cărui formă, aură și culoare nu le cunosc. Ceva care simt că ar trebui să fie acolo dar nu pot să îmi dau seama cum ar trebui să arate. Simt că mă depărtez ușor de tot ceea ce mi-era drag, simt răceala celorlalți, falsitatea companiei lor reflectată în priviri terne, în sclipiri înfundate de obidă. Cumva simt că ar trebui să mă ridic la un alt nivel, să îmi depășesc condiția de acum. Să pot să fiu un om normal, să pot readuce în ochii lor bucuria de a mă vedea în preajma lor.
Stăm neclintiți, spânzurați asupra unei mese râncede plutind pe un nor de gânduri negre. Cu mâna tremurândă și ochii umeziți ridicăm paharul, mărturie tăcută a miilor de buze ce i-au sărutat marginea prăfuită și au sorbit din licoarea uitării. Urmând exemplul celor din-ainte sorbim o gură timidă și înghițim aproape în sec simțind cum aburul spirtos ne inundă gâtul, nările, gândurile și ființa.
Ce se ascunde în spatele unei figuri tăcute, în spatele unei priviri furișate printr-o crăpătură îndoielnică a unor jaluzele ale incertitudinii? Din ce factură intrinsecă a omului ce stă în fața mea se naște această liniște tensionată care parcă roagă a fi ruptă? Sau roagă a fi lăsată să își spună în taină povestea urechilor surde ce nu răspund și nu reverberează? Și tăcerea se afundă într-un fundal zgomotos de aglomerație figurantă ce împânzește peisajul înconjurător. O simplă privire, un zâmbet subtil ascund povești nespuse, regrete ascunse și vieți paralele, toate adunate într-o autostradă aglomerată de un pustiu apăsător.
Ce se poate compara cu acea seară în care privirile noastre se întâlnesc pentru prima oară și un subtil zâmbet ni se prefigurează pe față? Acea seară în care în întunericul nopții suntem doar noi doi și nimeni altcineva, prinși într-o îmbrățișare între zenit și nadir. La granița dintre clipă și eternitate suntem sclavii aceleiași pasiuni care ne mână unul către celălalt.
Ce înseamnă dintr-o dată să pierzi tot ceea în ce ai crezut? Ce înseamnă ca printr-un simplu cuvânt, un simplu gest, o singură zvâcnire de nebunie să pui capăt unui capitol al vieții tale? Amânăm atât de mult momentul, sperând că nu va depinde de noi și totuși mereu rămânem singuri în fața aceleiași fatidice răscruci…
Privim pe geam cu o discretă ceașcă de cafea în mâna dreaptă și cu o mină visătoare la pustiul dezolant ce se întinde în fața noastră. Din sticla aburindă se înfățișează o reflecție fadă ce ne privește, la fel de visătoare. Și prin ochii fantomaticei arătări ne vedem pe noi și suntem purtați pe aripi de poveste către o altă lume.
Ne trăim viața într-un ritm alert. Am devenit sclavii tehnologiei și a lucrurilor care fac lucrurile în locul nostru. Ne-am pierdut spiritul practic, ne-am pierdut puterea de a simți, de a iubi, am pierdut tot ceea ce ne făcea oameni. Ne grăbim să creștem, să ne maturizăm, pierdem din vedere tot ceea ce este mai important și ce ne desparte de niște mașinării reci, automate și fără simțire. Și ajungem la un anumit punct în care stăm singuri în fața unei oglinzi și încercăm să căutăm un vinovat pentru goliciunea existenței noastre și pentru insuccesele pe care le trăim.