În orașul din răscruce de pe cărți cu amintiri te așteptam sub lumina fadă a lampei de la colțul străzii. Doar o siluetă de nedeslușit pândind la adăpostul nopții venirea ta. Cred că te-am văzut trecând pe lângă mine, dar nu sunt sigur, este atât de întuneric… Așteptarea mă omoară, nu există chin mai odios decât purgatoriul incertitudinii scăldat în apele nesiguranței.
Category: <span>Gânduri de acum</span>
Câte șanse ai să reclădești grădina Babilonului din ruina aridă a deșertului? Câte încercări să rostești incantația exorcizării demonului iubirii? Câte șanse să evadezi din labirintul depresiei până când gheara rece a morții o simți bătându-te parșiv pe umăr? De peretele rece se izbesc zarurile albe de fildeș ale destinului prezicând numeric și rece șansa, norocul de a mai avea ocazia unei încercări sau ghinionul fatidic de a rămâne în întuneric așteptând numerele favorabile. Fiecare mutare, ireversibilă, fiecare calcul, atât de sigur pe moment și totuși atât de imprevizibil, fiecare risc, atât de apăsător.
Nu pot să nu mă opresc din când în când și să privesc înapoi la ce am fost și ce am ajuns. Nu pot să nu stau să mă gândesc de unde vreau să mă ridic și să merg înainte, sau să mă întreb dacă oare chiar am căzut și trebuie să mă ridic. Dar știu mereu că oricând pot să vin aici și să dau frâu liber gândurilor mele, pendulărilor mele, frustrărilor și supărărilor mele. Aici este locul unde eu sunt stăpânul propriilor trăiri, aici le pot da glas și le pot lăsa să povestească povestea lor pentru cine are răbdare să își răpească din puținul timp pentru a învăța din greșelile mele, pentru a se bucura alături de mine sau pentru a-mi da o palmă să mă trezesc din reveria idealistă în care mă las purtat uneori. Aici este locul meu de joacă, iar cuvintele sunt piesele ce se îmbină pentru a clădi fortăreața sufletului meu.
Acum cinci ani de zile m-am dezmeticit din beția inconștientă a anilor de liceu și am pășit într-o nouă etapă a vieții mele. Am fost atât de mândru de mine că am intrat la Politehnică și priveam înainte cu speranță la patru ani de studenție în care voi sorbi din toate minunile despre care auzisem că le poți trăi în aceștia. Astfel, cu hotărâre am pornit la drum căutând cu fascinație sâmburele de adevăr al legendelor studențești. Dar cum nu chiar tot în viață este simetric în cel mai mic detaliu cu visele noastre, mi-am reamintit rapid motivul pentru care alesesem drumul Politehnicii și am purces către a pune bazele carierei mele pe care facultatea avea să o complementeze prin bucata de hârtie de la final, testament al chinurilor și frustrărilor mele de patru ani.
Este foarte ușor să mă eschivez de la a spune ceva concret. Este foarte ușor să las muzica să vorbească pentru mine și să mă ascund în spatele unui aparent blocaj artistic. De aceea o și fac de multe ori, pentru că simt că de foarte multe ori nu îmi pot exprima cu adevărat trăirile decât identificându-le cu un anumit puseu artistic aparținând celor care au știut mai bine să dea glas măcinărilor lăuntrice.
A venit și momentul să vorbesc despre prima sesiune de medicinist. Deși sunt călit în focul examenelor și am un record personal de 12 sesiuni (ceea ce nu este neapărat un lucru bun) retrăiesc din plin senzația de “nou”. Calc pe un teren necunoscut, simt emoția începutului și, deși experiența trecutului nu dispare, încerc să uit multe și să o iau ca pe un nou început, pentru că sunt conștient că lucrurile stau un pic altfel: de la volumul de informație, la aspirațiile personale și atitudinea personală față de facultate și față de ceea ce învăț aici.
Urăsc diminețile! Momentul acela fatidic în care deschizi ochii și realizezi că visele sunt doar atât: doar vise. Momentul în care te ridici de sub acoperământul călduros și protector al…
De mult am vrut să stau să vorbesc despre ce înseamnă să nu te supui drumului unic în viață, despre ce înseamnă să realizezi la scurt drum după porțile destinului că ai ales să călătorești spre orizonturi către care nu ești foarte sigur că vrei să aspiri. Mulți oameni, odată trecuți de această etapă definitorie care este urmarea unei facultăți pierd curajul de a mai privi înapoi și de a-și mai pune întrebări. De curajul de a se întoarce și a o lua de la capăt nici nu încape vorbă… Argumentele pot fi numeroase, unele foarte valabile dacă refuzi să privești problema în profunzimea sa: dorința de a nu fi pierdut X ani degeaba, resemnarea față de alegerea făcută și orientarea către alte lucruri mai mult sau mai puțin mărunte care să umple cel puțin în aparență golul lăsat de dezamăgirea reprimată.
Cuvântul… cărămida ce se confundă timid printre sute altele la fel ridicând marele zid al comunicării, un zid atât de mare, încât puțini au cutezanța să îl treacă cunoscându-i fiecare centimetru, fiecare crevasă, fiecare îmbinare, fiecare portiță ascunsă. Cuvântul este în aparență atât de neînsemnat, își pierde individualitatea în fraze lungi, în opinii, declarații, în cărți și versuri și mulți îi uităm rapid importanța. Însă cuvântul are putere, cuvântul poate distruge, cuvântul poate înălța, cuvântul poate salva prin simpla sa putere expresivă. Cuvântul este tot ce ne rămâne în fața rânjetului rece al morții.
Adrenalină, sudoare, încordare, durere, satisfacție… În palmă ții viața unui om. Cu o singură mișcare o poți reteza sau o poți salva. Pentru câteva secunde sunteți doar tu și el, încleștați într-o cadență a preciziei, a fineții, dar și a dăruirii, a empatiei, a dorinței de a aduce un zâmbet. Între cei patru pereți intimi ai relației medic-pacient se ascund atâtea vise, atâtea idealuri, atâtea nopți nedormite. Ai muncit jumătate de viață pentru a ajunge acolo, pentru a ajunge ca bisturiul tău să facă diferența, ca cele două vorbe pe care le spui să aline suferința. Ai vrut să o faci din dăruire, ai vrut să o faci pentru a schimba lumea în mai bine, pentru a aduce un zâmbet pe fața celor care nu mai au speranță, ai făcut-o pentru liniștea cu care adormi noaptea știind că pentru câteva ore ai fost Dumnezeu. Ai muncit și ai luptat visând mereu la același și același lucru, visând la momentul în care vei fi tu regele balului în lumina reflectorului dansând inefabilul dans al vieții și al morții.