Sunt rupt între două universuri. Stau și pendulez debusolat între două viziuni și nu mă pot opri. Escaladez un munte și mai este atât de mult de mers. Drumul este greu și mâinile îmi sângerează tăiate în pietre ascuțite parcă puse acolo de o putere nevăzută. Sudoarea curge în broboane roșu-transparent peste crestele nisipoase, se amestecă cu fărâmiturile insipide de rocă pisată și se prelinge greu către hăul care vine din urmă să mă înghită.
Category: <span>Gânduri de acum</span>
Coardele infinite ale orchestrei universale vibrează prin urechile celor care au timp să asculte. Cântecul dulce al speranței infinitului reverberează prin timpane paralizate în fascinație. Razele soarelui la asfințit, ochii…
Pe peretele rece scrâșnește asurzitor zgomotul oaselor rupte zgâriind în piatră, scrijelind în agonie numele meu, numele tău, numele ei, numele lui, numele noastre ca un obituar al trecutului. Humerusuri descărnate, scapule înjumătățite, vestigii reci, împrăștiate ale unor umere pe care am plâns zac în țărâna rece. Trosnitul proaspăt al ilionului călcat în picioare, al pubisului separat de corp și craniile ce rânjesc perfid privindu-mă prin orbite golite de simțire cum pășesc timid prin osuarul a ceea ce am pierdut.
L-am auzit șuierând la fereastra mea, agitând frunzele îngreunate de stropii de ploaie. L-am auzit strigându-mi numele într-un grai numai de el știut. M-am apropiat și am inspirat adânc în piept răcoarea umedă, aerul ușor apăsător, dar atât de liniștitor al norilor de ploaie risipiți peste pământul amorțit. Am închis ochii pentru un moment, doar câteva secunde și m-am lăsat purtat de forța lui pe aripi nevăzute.
Primii pași
Primii pași sunt întotdeauna cei mai grei. Atunci când totul pare mult prea mare, iar tu ești mult prea mic, te ridici pentru prima oară într-un efort ortostatic stângaci, te rezemi de canapea, un veritabil munte de escaladat și te răstorni împiedicându-te de proprii pași. Începi să plângi, speriat de primul tău eșec major în viață, și atunci două mâini se coboară din lumea de deasupra și te ridică la loc și o iei de la capăt până când deprinzi misterul coordonării musculare și descoperi poziția verticală. Satisfacția este enormă, râzi împlticindu-te de cei doi dinți și simți că poți cuceri lumea. Iar acesta este doar primul obstacol în drumul tău către realizare.
Printre cărți
Era în acea cameră timidă în care mi-am petrecut două-trei ore pe săptămâne timp de un semestru întreg unde am învățat cu adevărat secretele limbii și literaturii române. Printre acele rafturi ticsite cu cărți și mirosind a file, în acea atmosferă care îmbina prezervarea arhaică a unei biblioteci cu confortul unei locuințe am coborât pentru prima oară ochii peste o foaie și am fost în stare să scriu din propria-mi putere primul comentariu al unei poezii. Tot acolo am înțeles cu adevărat valoarea cititului și arta vorbirii corecte a limbii mele.
Introducere
Pășind atent pe potecile întortocheate ale vieții, realizăm de multe ori că nu suntem singuri în drumul nostru. Din când în când, la câte o răscruce, la o cotitură către un nou tărâm necunoscut, descoperim câte un om care ne ia de mână și ne ghidează într-o direcție. Putem să îi răspundem chemării sau putem să ne smucim puternic și să ne continuăm orbecăirea experimentală de unii singuri, învățând pe pielea noastră pe unde este bine să pășim și pe unde nu. Și totuși, uneori, există acei oameni din mâna cărora nu putem scăpa. Fie pentru că nu putem, fie pentru că nu ne dorim, îi lăsăm să ne îndrume pașii rătăciți înapoi pe drumul cel bun. Aceia sunt oamenii care ne schimbă viața, sunt oamenii cărora, într-un fel sau altul, le datorăm ceea ce suntem noi acum, oameni pe care i-am admirat, pe urma cărora am vrut să pășim sau chiar oameni care ne-au dat o palmă atât de zdravănă încât ne-am trezit din reveria idealistică direct în mijlocul nimicului și am văzut brusc calea cea dreaptă.
Pe perete ceasul stă neclintit, limbile sale singurul mesager al trecerii timpului. Tic-tac în surdină, secundele se scurg precum picăturile de laudanum dintr-o sticlă aproape terminată. Mereu circular, mereu întorcându-se de unde a plecat pentru un nou început, altundeva, pentru altcineva, repetitiv, dar niciodată monoton, tic-tac ceasul cântă tactul cadențat al vieții. Secunde devin minute, devin ore, devin zile, devin luni și ani și secole pe nesimțite, timpul merge veșnic înainte pe o autostradă cu sens unic.
Noapte blândă cu stele strălucind timid din vârf de pensulă pastelată se așterne peste natura mută, peste blocuri adormite și asfalturi încinse. Noapte blândă cu nori albaștri răsfirați ascunși în penumbra întunericului senin, printre luminițele astrale, mistice, magice și intangibile. Noapte blândă cu amintirea păsărelelor ce cântau de dimineață. Noapte blândă pictată pe un șevalet magnific din sufletul pictorului melancolic. Noapte blândă cu lună plină, aurie, magnet al gândurilor târzii și sfetnic calm al sufletelor pierdute.
Stăteam pe marginea hăului, pe vârful stâncii celei mai înalte. Vântul își făcea loc printre flancurile maiestuoase ale râului, șuierând precum fantomele trecutului, urcând până la mine, brăzdându-mi fruntea și părul cu o atingere mormântală. Firele de iarbă se zbăteau nervoase la picioarele mele, parcă voind să se desprindă și să se ridice la cer pe aripile de strigoi ale vântului.