Author: <span>Alin Olaru</span>

Stăm singuri într-o tavernă ruptă dintr-un vechi basm urban. Contemplăm sticla ce se înalță fără suflet înaintea noastră, iar prin întunecatul lichid dinăuntru începem să privim lung, parcă dincolo de timp. Într-o vreme a tinereții, unde alături de noi la aceeași masă stăteau înghesuiți alți zece oameni, zece prieteni, zece camarazi. Unde s-au dus aceia? De ce acum când privim în jur vedem aceeași bodegă neschimbată, dar cu totul alte fețe. La alte mese, alți zece camarazi își mărturisesc prietenia eternă la buza unei sticle de bere. Iar noi contemplăm fantomele trecutului din sticla fără viață.

Groapa imundă

Este greu să pui suflet în ceva ce nu este al tău. Când nepăsarea omoară visuri și speranțe, când te simți exilat în micul tău colț întunecat, pentru că ceea…

Groapa imundă

Să ne întoarcem capul pentru un moment în altă parte. Oare ceea ce rămâne în spatele nostru se pierde în neființă? Oare dacă ne întoarcem privirea înapoi totul este așa cum era? Oare dacă atingi mâna cuiva ea este cu adevărat acolo? Sau doar asta ne dorim noi să simțim? Oare realitatea este absolută sau ne-o creem noi înșine?

Groapa imundă

Stau singur sub recele dureros al nopții visurilor mele… Stau și plâng și mă întreb de ce am meritat eu asta… Cu ce am greșit, ce am spus ca să…

Groapa imundă

Și m-am născut… Și ce? Încă o pereche de ochi să observe mizeria în care se bălăcărește acest univers decadent ce se numește umanitate. Încă un nas să miroasă descompunerea morală și sufletească a societății înconjurătoare și a fiecărui element component în parte, fiecare cu mirosul lui specific. Încă o pereche de urechi să asculte marșul funebru a ceea ce a însemnat odată demnitate. Încă o gură să vorbească în gol la oglinzi reci și nepăsătoare, să își urle revolta împotriva direcției în care a apucat-o omul ca specie, din străfundul prăpastiei fără fund. Încă un set de papile gustative ca să guste amarul reîntoarcerii lente, dar iminente la animalitate. Încă o epidermă să îmbrace un suflet pierdut într-o aglomerație grăbită către un destin incert, în care fiecare se înghesuie și își dă coate să aibă un loc cât mai în față la spectacolul propriei distrugeri, să simtă aspritatea dureroasă a lipsei de sentimente. Și astfel pornesc la drum cu toate simțurile înăbușite de presimțirea iminentei decăderi în uitarea dureroasă a timpului cosmic.

Groapa imundă

Dragostea este un sentiment ce pare să’și fi pierdut însemnătatea în materialismul cotidian ce domină viețile noastre în aceste vremuri moderne. Sau poate nu este asa… Poate ea încă există puternică în sufletele unora. Indiferent dacă în societatea și cultura modernă dragostea mai are parte de aceeași putere și acelasi patos al vremurilor eminesciene sau shakespeariene care au ridicat’o la nivel de ideal suprem al vieții umane, de melodia cadențată a vremurilor minulesciene, prinsă într’un cântec de vioară, sau de sumbritatea vremurilor bacoviene în care ea era inchisa într’un birou întunecat, sufocată de ghearele depresiei, aceasta rămâne în continuare un motor al existenței noastre.

Groapa imundă