Amintirile mele, amintirile tale, amintirile noastre, amintirile lor, amintirile tuturor, poate undeva, de-a lungul poveștii lor ce se desfășoară tacit în mințile noastre, se intersectează. Poate ne cunoaștem, poate ne-am cunoscut, poate eram prieteni în copilărie, iar acum trecem unul pe lângă celălalt pe stradă și nici nu ne cunoaștem. Amintiri rămase în subconștient dar parcă desprinse din altă viață, din viața și experiența altora. Timpul trece peste praful micilor relații copilărești, își pune piciorul în el, se joacă, șterge dâra ce-am lăsat-o și trece mai departe fără a privi înapoi.
Author: <span>Alin Olaru</span>
Din vadul nopții se naște o nouă zi, precum dintre petale verzi, necoapte se naște o nouă floare. Mai mare, mai frumoasă, de fiecare dată fascinantă, dar mereu atât de mută, o simplă expresie a frumosului fără simțire. Astfel, soarele se înființează timid pentru a dirija încă odată conduita unei noi rutine diurne.
Tic-tac, ceasul își scurge secundele în dâre de sânge pe pereți plini de igrasie. Tic-tac își mișcă limbile agale, străpungând cu fiecare mișcare inima ce i se supune neputincioasă ca un pumnal ce se înfige și începe încet a se roti. Mă aflu prins între ciocan și nicovală, între o durere ucigătoare și neputința de a închide ochii și a muri. Sunt prizonier în spatele unor gratii groase de oțel pe care le apuc cu mâinile, încerc să le îndoi, să îmi fac loc printre ele, să scap către tărâmul verde-luminos al certitudinii.
Pur și simplu… nu am somn. Stau în fața unui monitor și privesc orele cum se scurg. Mă uit pierdut la un sitcom banal, distractiv, dar cu nimic ieșit din comun. Aceleași și aceleași poante tipic-americane, răsuflate și același aer de prietenie eternă a unor oameni care împart același apartament mai mult de 90% din timp. Dar dincolo de toate astea, atenția îmi este ușor absorbită de alte lucruri.
Și totuși se învârte… Limba ceasului rotindu-se nerăbdătoare să ajungă iar de unde a plecat și să o ia de la capăt, omul ce așteaptă nerăbdător trenul destinului rotindu-și privirea nedumerită către împrejurimile atât de cunoscute, autostrada vieții ce pornește si se termină în același loc, dar de fiecare dată pasagerii-s alții… Toate se înscriu în circularitatea universală ce pare a ne guverna existențele efemere și neînsemnate.
Printre case, printre lumini, pe lână panouri, pe sub balcoane cu jardiniere înflorite, peste treceri de pietoni, sfidând semafoarele zboară tramvaiul ca un misterios călător. Mereu pe același drum, mereu privind aceleași împrejurări, se târăște și se clatină plictisit, sictirit de monotonia unei existențe întru un singur scop. Un simplu utilitar, o creație umană cu un țel clar definit și orizonturi limitate se târăște ca un vierme străbătând aceleași crestături ale aceleiași seculare scoarțe de copac, mereu căutând un orizont nou, dar veșnic incapabil de a-și depăși condiția, veșnic împovărat de aceeași frustrare a limitării impuse de natura existenței sale microcosmice. Întinzându-și captatoarele precum brațele unui acrobat atârnându-se de două sârme, singurul lui sprijin si sursă de energie, pășind cu roți ruginite pe aceleași șine, parcă cu fiecare an mai afundate în asfaltul încins, pornește la drumul unei noi zile tramvaiul…
Un film celebru spunea odată că viața este precum o cutie cu bomboane de ciocolată… Niciodată nu știi ce vei nimeri. Dar vremea cutiilor cu bomboane-surpriză a apus demult. Stii foarte bine că dacă ai cumpărat cutia cu bomboane amărui, doar de acelea vei avea parte… Ocazional cu mici pauze dulci, probabil erori la calcule și gramaje.
Aud un clinchet depărtat, ca târâtul obosit al unor lanțuri grele și masive pe o podea rece de beton. E Timpul care își urmează calea prin coridorul drept și strâmt al tenebrelor istoriei. Este palid de atâta mers, ca o fantomă, o umbră fadă a unui om ce a fost. Nu știe a se opri pentru că nu are pentru cine, nu știe să privească înapoi pentru că nu are loc a-și înturna privirea, nu știe a păși cu spatele deoarece în urma lui fiecare ușă se închide cu un zdrăngănit metalic și asurzitor. Și nu-i rămâne decât a merge înainte, cătând cu mari speranțe către acea luminiță de la capăt care se tot îndepărtează parcă sfidându-l în cea mai grosolană manieră.
Mă opresc în fața unei mese în formă de semicerc, verde și frumos ornată cu linii și marcaje. Dau “Bună ziua!” discret și mă așez. În fața mea, dealerul cu privirea rece, impasibilă și inexpresivă, dar cu un ușor zâmbet amabil. Freacă nerăbdător cu degetele pachetul de cărți parcă m-ar sili să îi dau drumul mai repede. Arunc două jetoane în joc și-i spun sec să demareze. Amestecă nervos pachetul și trage o carte. Mi-o așterne în față, frumos aliniată la marcajul ei.
Om suflet. Suflet om. Om și suflet. Suflet de om. Rațiune și simțire. Trup și pasiune. Înșiruire nonsensică de termeni. Și iată că am inventat un nou cuvânt, lucrând în afara DEX-ului pentru a-mi exprima ideile. Ce este sufletul și ce ne face oameni? O întrebare atât de puerilă aruncată într-un vad de nesfârșit nonsens. Prin termenul de om ne autocaracterizăm ca specie de ființă vie, neinclusă în Atlasul Zoologic – de asemenea plăsmuire proprie a spiritului nostru intruziv pe care plastic îl denumim “sete de cunoaștere” – și în care nu ne dorim a fi încadrați în regnul din care inevitabil facem parte ca și lege fundamentală a naturii, deoarece ne considerăm superiori.
Privesc în jurul meu la blocuri galbene de vreme și de praf, la căsuțe ce zac în paragină, la străzi înguste pe care mașinile circulă pe linia de tramvai, la Grădina Cișmigiu doldora de iarbă verde, de strigăte și râsete de copii, de liniștea pasului molcom al pensionarilor, de mireasma trandafirie și calmul îndrăgostiților adăpostiți la umbra bustului lui Creangă, pe o bancă de lemn mucegăit de ploi și ars de soare. Privesc în jurul meu și-n fiecare colț văd umbre de copii ce nu mai sunt, văd prietenii legate, strângeri de mână ce s-au risipit în vadurile istoriei. Sunt atâția oameni în jurul meu, dar nu pot să umple golul pe care eu îl văd când îmi aduc aminte de micile bucurii trecătoare ale vieții de copil.
Seara se lasă pe nesimțite. Mă găsesc umblând din nou pe străzi atât de bătătorite de mii de tălpi grăbite și totuși atât de pustii sub calmul întunericului. Privesc în jurul meu la luminile palide ale stâlpilor de ilminare, înlemniți într-o calmă stare de veghe. Câte un biciclist se perindă pe lângă mine, câte o bătrânică grăbită să ajungă la căldura casei după o zi de admirat priveliștea atât de monotonă și totuși atât de împăciuitoare a parcului preferat. Mă uit în dreapta mea și te zăresc. Lângă mine ești tu și mergem agale, cu pași rari, privim în jur, ne privim unul pe celălalt.