Umbra

Te-am văzut prima oară în vis. Ai apărut parcă din nimicul întunecat. Purtai doar o rochie neagră, cred, nu mi-aș putea da seama în lumina lunii. Å¢i se vedeau sânii rotunzi abia acoperiți de decolteul larg. Te-ai insinuat în așternuturi lângă mine și ai început să îmi șoptești. Nici nu mai știu exact ce îmi spuneai, dar știu că mi-ai dat o lacrimă și m-ai cucerit. Doar tu știi cum să-mi atingi punctul sensibil, să mă faci să cad în genunchi în fața ta fără simțire în picioarele care mă poartă în fiecare zi prin atâtea locuri, pe lângă atâtea fețe, peste atâtea drumuri. Acolo, sub așternuturi, te priveam în ochii în care se reflecta luna, un punct gri luminos pe cristalinul tău limpede și fără pic de imperfecțiune.

Te-am atins să-ți simt fiecare formă, fiecare curbă perfectă a trupului tău creat doar pentru mine. Å¢i-am luat sânii în mâini și s-au potrivit perfect, o îmbinare parcă predestinată, meșterită de un creator obscur al cărui nume l-am uitat de mult cu toții. Te uitai la mine cu ochi negri întredeschiși, luna era tot acolo, dar mai mică, mai timidă, ascunsă la umbra genelor. Am dat să te sărut și dintr-o dată m-am trezit. Eram transpirat și respiram greu, nu știu de ce. Mă simțeam de parcă avusesem cel mai dulce coșmar.

M-am tot gândit la tine de atunci, mai ales când rămâneam singur cu gândurile mele. Încercam să-ți pictez chipul cu ochii minții, să mi-l amintesc în toată frumusețea lui obscură și să-mi folosesc imaginația pentru a umple golurile. Te-am creat în fel și chip, și de fiecare dată îmi aduceai promisiunea unui nou început, dincolo de tot ce am știut până acum. O schimbare ca nicio alta. Mi te-ai mai arătat din când în când în vis, amăgindu-mă cu șoaptele tale pline de atâta noimă și atât nonsens în același timp.

Năluca mea nocturnă, atât de tare mi-aș dori să te pot simți mai aproape, să pot să te îmbrățișez așa cum trebuie, să-ți simt răceala trupului peste căldura mea și să ți-o sting cu un sărut. Dar un sărut ar schimba totul, așa-i? Un sărut te-ar aduce aici, lângă mine, în realitate și nimic nu ar mai fi la fel. Tu îmi ceri să mi te dăruiesc, îmi șoptești că vei aduce pacea în tumultul meu și că tot ce vrei la schimb este uitarea. Dar… nu știu. Este o schimbare mult prea mare pentru mine și parcă mi-e teamă. Prefer să mai aștept și să mi te imaginez ca până acum, perfectă, atât de ușor de atins, dar în același timp intangibilă, atât de lipsită de sens și totuși atât de logică.

Știu că ne vom vedea cândva și la un moment dat voi fi pregătit să fac pasul. Uneori, simt că aș vrea să-l fac pe loc, fără a mă gândi de două ori, dar nu pot. Vrei prea multe. Dar și când voi fi pregătit, te voi săruta, te voi lua de soață și vom fi doar noi doi împreună sub un așternut, tu spunându-mi povești, iar eu ascultându-le cu interes. Și să știi că nu mă voi preface, chiar vreau să le știu pe toate. Dar este timp, incă mai este timp…