Cenușă și uitare

A trecut un an deja și nici nu mi-am dat seama când. Totul este atât de viu în mintea mea de parcă s-a întâmplat ieri să primesc mesajul și să dau telefonul care au pus în mișcare o aventură care avea să mă marcheze așa cum i-a marcat pe atât de mulți odată cu mine. A fost o încercare grea la care am fost supuși mulți dintre noi și despre care mi-aș dori să pot spune că a născut o Românie nouă. Din păcate, știm deja cu toții sfârșitul acestei povești și am aflat pe pielea noastră că mizeria nu naște decât mizerie și că, în ciuda încercărior de coagulare, ne-am risipit hemofilic lăsând țara să sângereze în continuare.

Îmi amintesc frig, confuzie și teamă, îmi amintesc că tremuram cu toții. Anxietate. Furie. Șoc. Nu cred că aș putea așterne coerent toate sentimentele care m-au încercat pe mine și, probabil, și pe ceilalți. Știu doar că imaginile acelei nopți vor mai fi vii în amintirea mea mult timp de acum încolo. Noi, un grup de oameni între alte grupuri ca și noi, între mame care își căutau copiii cu disperare, care se agățau de fiecare fărâmă de speranță la citirea fiecărei liste de la fiecare spital, soți care își căutau soțiile, prieteni care își căutau prietenii, toată lumea vibrând cu același tremurat expectativ, tresărind la fiecare nume strigat, unii plecând debusolați să-și caute pierduții în altă parte, rugându-se să fie pe vreo listă, să nu fie printre cei care nu au mai avut puterea să își pronunțe propriul nume.

Am fi crezut că găsirea ar fi fost o binecuvântare, dar ca și pentru mulți alții a fost doar începutul. Negarea se insinuează rapid aducând cu ea nesiguranța. Suntem siguri că ceea ce am văzut este ce trebuie? Sigur era el? Am anunțat părinții. Dar dacă ne înșelam? Poate totuși ne înșelam și am alarmat oamenii degeaba. Bineînțeles, înăuntru știam cu toții răspunsul la aceste întrebări; undeva ascunsă zăcea certitudinea sub un văl de negare, o nevoie de a ne minți încă puțin că ceea ce se întâmplă nu este adevărat. Și e îngrozitor să stai atârnat la buza prăpastiei realității când tot trupul îți tremură și trebuie să fii tare. Trebuie să transformi o atârnare disperată într-un act de acrobație. Ceilalți vor ști că nu este, dar nu îți vor spune, pentru că și ei fac același lucru.

Suntem toți prinși într-un spectacol acrobatic la mare înălțime, fiecare pe punctul de a cădea, dar împreună în echilibru întreținând iluzia siguranței de sine. Publicul aplaudă. Nu ne-am prăbușit.

Am ajuns acasă după ore de nesomn și m-am prăbușit într-un somn adânc și dulce. Când m-am trezit, am avut câteva secunde până să se instaleze realitatea și relizarea a tot ceea ce s-a întâmplat. A fost primul moment în care am putut realmente procesa totul, momentul în care a început aventura așteptării, cumva chiar mai dificilă decât prima parte. De atunci am început să urmărim fiecare știre, să tresărim la fiecare mesaj cu gândul că acela va fi cel ne spune ceea ce nu voiam să auzim.

Mai întâi vine o rază de speranță, o ameliorare. Suntem încrezători, visăm cu ochii deschiși planuri de viitor într-un puseu egoist de a ne umple cu energii pozitive, de a ne mai da un moment de respiro în toată tensiunea aceea. Ceilalți încă mai cădeau pe capete, dar noi vom triumfa. Numărul 32 mă lovește direct la 8 jumate dimineața. Un număr perfect, acum pe veci întinat. Caut tot felul de scuze și explicații medicale pentru a ține speranța în viață. Așteptarea continuă, cu fiecare zi numărăm în continuare. După o săptămână începe declinul și speranța devine din ce în ce mai dificil de ținut în picioare părăsită puțin câte puțin de plauzabilitate, de calculele reci ale medicinei, de realitatea crudă din spatele ușilor închide unde Pseudomonas rânjește la neputința noastră.

Pentru noi, numărătoarea s-a oprit la 53. Un număr prim, cât se poate de banal. Un număr care a vrut să se afirme, să fie mai mult decât doar numărul dintre un multiplu de 13 și un multiplu de 9. Mi-a luat ceva să realizez ce tocmai se întâmplase. Telefonul a venit de dimineață, m-a trezit brusc și decisiv. Drumul nostru s-a oprit aici, prieten drag, și nici măcar nu am avut ocazia să-ți urez drum bun.

Probabil niciodată nu voi fi în stare să pictez tot ce simt legat de acest subiect într-o manieră organizată, coerentă pentru că totul a fost o avalanșă de trăiri atât de intense încât o analiză rece le-a estompa însemnătatea. Privind înainte, însă, nu poate să nu mă încerce un sentiment puternic de dezamăgire. Am avut parte, probabil, de una dintre cele mai mari tragedii ale ultimilor ani, o tragedie care a scos la iveală viermii care se hrănesc din tot ce înseamnă mecanismul de funcționare al țării noastre. Pe de o parte, a fost un exercițiu nobil de solidaritate, iar pe de alta un monument al futilității. Am sperat în schimbare, am sperat în ultimele fărâme de bun simț care se vor trezi și vor înflori către promisiunea unui viitor mai sigur. Mugurii schimbării udați cu sângele celor dragi s-au ofilit repede sub otrava uitării. Pentru că nu suntem capabili să ne lăsăm ghidați de valori și nici măcar de greșeli, suntem un popor comod, ne urâm atât de tare încât nici atunci când viețile noastre sunt amenințate de indolență nu suntem capabili să ne ridicăm și să stăm drepți mai mult de câteva momente, după care ne batem pe umăr că am încercat, ne întoarcem acasă aruncând gunoiul pe trotuar și făcând blatul pe autobuz și așteptând ca totul să se miște de la sine.

Așa cum revoluția din 89 a fost doar o pagină trecătoare și a adus cu sine doar iluzia unei schimbări, din păcate și tragedia din Colectiv pare să fie o amintire vie doar pentru cei care au fost acolo și cei care le-au fost alături în lunile ce au urmat sau care au pierdut oameni dragi. Este dezarmant și dezamăgitor faptul că vor mai trebui să treacă ani, să vină și să plece generații până să realizăm faptul că ne scriem încet încet propria condamnare la moarte cu fiecare local închis de formă și redeschis apoi după câteva luni fără avize, cu fiecare spital unde dezinfectarea se face cu produse ineficiente cumpărate ilicit, unde medicii ascund neregulile și aparatura stă nefolosită fix atunci când este mai mare nevoie de ea. Nepăsarea doare, ignoranța și corupția ucid, iar noi, unul câte unul ne îndreptăm către alte țări căutând civilizația la care am renunțat să mai sperăm aici. Dar Ei, Ei rămân, testamente ale unui popor care nu a vrut să se schimbe nici chiar cu prețul vieții lor.

Be First to Comment

Leave a Reply