Cioara

Cioara mea croncăne în fiecare dimineață. Ea mă trezește și nu mă lasă să mai dorm. O văd pe pervaz nerăbdătoare să înceapă o nouă zi. Și, ca în fiecare dimineață, îi deschid geamul și o las să zboare în voie. Îi place să fie liberă, iar eu sunt mulțumit pentru că nu îmi priește vederea ei. Când mă uit în ochii ei negri care mă săgetează cu o privire goală, mă apucă un fior. Aș apuca-o de gât să î-l frâng dar mi-e frică de ciocul ascuțit.

Nu știu pe unde umblă în timpul zilei. Uneori îmi place să imaginez că va intra în coliziune directă cu un avion și că nu o voi mai vedea în veci. Dar cum nu sunt un om atât de norocos, probabil că vânează vietăți mărunte pe care să mi le aducă așa cum face în fiecare seară. Uneori mă întreb dacă și alți oameni au câte o cioară a lor care îi sâcâie în fiecare zi. Probabil că da, altfel nu ar fi cerul plin de ele. Cel puțin la mine, aici, în Cișmigiu copacii sunt negri de fiecare dată când se lasă seara, încărcați cu ciori: a mea, a ta, probabil și a lui și a ei, ale tuturor, în definitiv.

Mă vizitează doar foarte rar în timpul zilei, vine și îmi bate în geam la birou. Nu știu cum de mă găsește, că nu am luat-o niciodată cu mine la muncă. Probabil m-a urmărit din umbră, parșivă. Trebuie să ies să o gonesc de fiecare dată, atlfel nu îmi pot face treaba. De obicei pleacă după o țigară, nu îi place mirosul de fum. Nu,nu sigur nu e asta. Și acasă fumez, iar serile nu prea scap de ea. Poate se intimidează de faptul că nu ies niciodată singur. Nu știu, va trebui să mai studiez problema. Poate găsesc o soluție permanentă.

Seara, aproape invariabil, când ajung acasă ajunge și ea. Și cum nu prea închid geamul, intră odată cu mine. Dacă nu găsește loc pe geam, bate cu ciocul și croncăne până mă înduplec să îi dau drumul. Îmi aduce tot felul de mortăciuni, unele pe care am impresia că le-am mai văzut. Cred că le adună la loc din gunoi după ce le arunc cu chiu cu vai, ținându-mă de nas de la miros. Unele sunt de-a dreptul putrezite. O parte bună ar fi că îmi face curat și în casă, adună scamele de peste tot și le trântește în mijlocul sufrageriei. De acolo mi-e ușor să le adun și să le arunc, deși știu că a doua zi se va întoarce cu cel puțin o parte din ele.

Noaptea adoarme lângă mine. Uneori este liniștită și doar stă și privește de pe pervaz. Alteori este agitată și croncăne și se așează lângă mine și nu mă lasă să dorm. De obicei dacă am făcut prostii în timpul zilei. Pare să aibă un simț pentru asta și parcă mă mustră. Până la urmă o să îi vin de hac… cumva. Până atunci, am învățat să conviețuim oarecum. Avem pactul nostru tacit în care eu îi dau drumul să zboare liberă în timpul zilei, iar ea mă deranjează doar seara, când îi este foame. Nu mănâncă din mortăciunile pe care mi le aduce, dar găsesc mereu ceva cu care să o hrănesc.

Cioara mea și cu mine trăim într-o simbioză ciudată. Uneori i-aș frânge gâtul, dar uneori mă simt gol și singur fără ea. Și mereu apare, de fiecare dată când mă încearcă astfel de sentimente. Parcă ar ști. După aceea îmi pare rău ca am chemat-o, dar dacă tot a venit îi mai dau ceva de mâncare. Cred că este și vina mea că i-am format acest obicei și știe că la mine găsește mereu hrană, dar acum este prea târziu să o dezvăț. Ne trăim ritualul zilnic până când voi găsi o metodă să o fac să tacă sau măcar până moare de bătrânețe. Dar am auzit că ciorile trăiesc și 200 de ani…

Be First to Comment

Leave a Reply