Știrea săptămânii a făcut să bubuie presa, rețelele sociale și inimile românilor: Dan Voiculescu a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu executare într-un dosar care se judecă de 6 ani și care a fost victima a nenumărate amânări în tot acest timp. Detaliile? Irelevante pentru acest articol și, într-adevăr, pentru mulți dintre cei care au urmărit filmul procesului de-a lungul vremii. De fapt, cred că majoritatea celor care acum se bucură sau protestează nu știu foarte bine ce a făcut varanul, dacă și de ce se face vinovat sau nu.
Și aici este marea problemă. Marea masă a populației este împărțită în două tabere. Aceia care au deschis șampania în cinstea condamnării și aceia care astăzi ies în stradă să protesteze condamnarea politică a altui mare bonom al societății (după Adrian Năstare, bineînțeles). De dragul discuției, nu voi comenta decizia judecătorească în sine, deși orice om cu cap este conștient că Voiculescu nu se află la răcoare pe nedrept. Nu, vreau să discut despre cum ambele tabere au dreptate și ambele tabere greșesc.
Militanții pentru nevinovăția lui Voiculescu ne explică sus și tare că idolul lor trebuie eliberat pentru că această condamnare este o decizie politică. De partea cealaltă a baricadei, sfârâie micii și curge berea pentru că sistemul de justiție românesc începe, într-un final să funcționeze. Și știm cu toții că nu este așa. Justiția românească a început să funcționeze, dar pentru cine trebuie. Ca și până acum, de altfel, doar că cine trebuie nu are nevoie să scape personal de mâna lungă a legii, ci are nevoie ca altul să nu o facă.
Voiculescu este vinovat, dar condamnarea lui nu este una pur justă și corectă, nu s-a ivit dintr-un exces de zel justițiar, ci dintr-o comandă politică. Întâmplător, cele două aspecte s-au sincronizat perfect. Putea să nu fie așa. Probabil că scopul scuză mijloacele în acest caz particular și ne putem bucura măcar că unul din mogulii care au prădat rămășițele României post-decembriste a primit ceea ce merita, dar la fel de bine sunt destui oameni politici pe partea cealaltă a spectrului care, cel puțin momentan, nu vor primi ceea ce merită tocmai pentru că nu se încadrează în categoria adversarilor politici. Este o lamă cu două tăișuri pe care nu le vedem din cauza infatuării ce ne-a învăluit.
Și, atunci, de ce ne bucurăm? Este bucuria noastră justificată? Într-un fel da. Chiar dacă această curățenie este oarecum unilaterală, măcar știm că o parte din harpiile milionare vor fi priponite la sol. Pe de altă parte, nimeni nu va primi niciun ban în urma acestor arestări, niciun individ nu se va îmbogăți și viața nimănui care a căzut în sărăcie nu va fi ridicată miraculos către culmile avuției. Atunci pe noi cu ce ne ajută? Ne ajută pentru că știm că s-a creat un precedent; unul periculos pentru cei cu dosare curat-murdare. Ne ajută pentru că măcar o fărâmă de speranță ne putem face că se vor mai tăia din capetele luminate care au prins oportunitatea României post-apocaliptice, țara nimănui de după ’89. Este un placebo bun pentru mințile care nu își pun prea multe întrebări și, poate, cu acest gând, unii vor trăi mai fericiți.
Vom scăpa de sărăcie? De mizerie? De hoție? În niciun caz. Naivitatea oricui este capabil să lege câteva idei se poate întinde doar până într-un anumit punct. Iar utopia revenirii României la stadiul de țară civilizată în secolul XXI este undeva, departe de noi. Probabil că vor mai cădea capete, dar la fel de bine mulți alții vor deveni mult mai prudenți cu cine se vor alia politic ca atunci când zarurile sunt aruncate să nu fie prinși pe picior greșit. Nu, nu mare lucru se va schimba acum că Felix este în spatele gratiilor. Probabil nici nu va servi jumătate din sentința inițială, Antena 3 va difuza în continuare, dar cu un motiv în plus de lamentare, muniție adițională pentru tunurile anti-băsiste, iar cei care se închină la sigla lor îl vor urma în continuare necondiționat și fără a pune întrebări pe Mircea Badea în stradă.
Nu, este doar o ploaie de vară în mijlocul unei canicule fără sfârșit. Răcoritoare, dar nu va face niciun spic de grâu să crească. Mai bine facem un duș cu apă rece și mergem mai departe ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru că, în fond, nimic nu s-a întâmplat.
Be First to Comment