Știu că stăteam odată, demult, cu laptopul în brațe și scriam. Erau alte vremuri, vremuri tulburi ale beatitudinii tinerești, atunci când orice fărâmă de sentiment capătă proporțiile unui univers, atunci când nu învățasem încă prea multe despre gravitația realității. Acea gravitație care te apucă de un picior și te trântește de pământ, care nu se măsoară în Newtoni, ci în numărul de bucățele pe care trebuie să ți le aduni de pe jos ca să redevii întreg. Și niciodată nu reușești să le pui la loc pe toate, mereu lipsesc una-două și le înlocuiești cu altceva, te peticești până ajungi la o vârstă la care arăți ca un munte de plasturi și cusături cu ață albă. Și atunci înveți să îți temperezi visele, să vezi mai de aproape pământul și să te gândești de două ori înainte să te aventurezi din nou în vidul lipsei de discernământ.
Stăteam, deci, și scriam cu atâta ușurință încât acum, amintindu-mi, mi se pare că mi-am scăpat vocabularul pe jos și toate literele s-au împrăștiat fără speranță. Trăiam odată atât de intens fiecare lucru, oricât de mic, fiecare fărâmă de iubire sau dezamăgire, fiecare frustrare sau indignare, respiram prin ele și simțeam că mă definesc. Cântăream fiecare cuvânt și dintre toate îl alegeam pe cel mai greu, pe cel care consideram că face dreptate măcinărilor mele interioare. Acum parcă m-am detașat, parcă nu le mai resimt urlând în întuneric să fie scoase la lumină. Parcă și nopțile sunt mai goale, despuiate de atâtea gânduri pe care le așterneam pe ecranul laptop-ului, pe care le ștergeam doar ca să le înlocuiesc cu altele, mai puternice, mai apăsătoare. Și încă nu reușesc să îmi dau seama ce s-a întâmplat: am crescut sau doar m-au părăsit? Sau poate doar am devenit surd strigării lor.
Sau poate… pur și simplu le văd altfel, poate că experiențele trecute s-au cimentat în ființa mea și au devenit intrinseci. Mă definesc în continuare și mă ghidează din subconștient lăsând locul altora noi să mă cizeleze… altora care vor ajunge și ele parte din ceea ce sunt eu.
Be First to Comment