București frumos

M-am chinuit cu greu să îndes bicicleta în liftul mic și bătrân, dar am reușit, înghesuindu-mă printre uși și ghidon. Am ajuns în fața blocului trăgând-o după mine și m-am urcat pe șaua nu foarte comfortabilă. Am tras adânc în piept și într-o suflare piciorul meu a apăsat pe pedală. Am inhalat mirosul citadin cu toată ființa mea, acel miros specific de carburant, ciment și flori de primăvară.

Am pornit să redescopăr frumusețea orașului scăldat de soarele primăverii. Părinți, bunici, copii, coupluri, singuratici, căței cu stăpâni, miri, mirese și fotografi toți și-au făcut loc în acest tablou ce mi se derula în fața ochilor. Am încetinit și am tras din nou în piept mirosul razelor luminii. În stânga mea, un tip citea o carte, iar pe banca de lângă un grup de fete vorbeau despre cuceririle lor. În dreapta, o bunică își luă nepotul de mână și porni încet către o direcție necunoscută, ea pe jos, iar el pe role. Pe iarbă, pe malul lacului doi îndrăgostiți se priveau și își șopteau, probabil, o poezie de iubire, iar în viteză, prin dreptul meu, zbură un biciclist grăbit. Am pus piciorul pe pedală și mi-am continuat explorarea.

Am ieșit din parc și m-am îndreptat pe bulevardul pustiu. Nimeni nu deranja drumul meu întins, eram înconjurat de clădiri vechi, unele în paragină, altele restaurate, altele schimbate total și de o estetică îndoielnică. Și, totuși, în acel joc de lumini și umbre, toate păreau curate, noi de o frumusețe solemnă și totuși veselă. Pe sub copacii verzi de pe trotuar am trecut și m-am bucurat că mai există locuri în care cimentul se înalță din petece de natură citadină. Traficul era singurul lucru care deranjea liniștea străzii.

Ajuns iarăși în mijlocul parcului cu alei încăpătoare și oameni visători, m-am oprit să observ Casa Poporului înălțîndu-se demn ca un testament al nebuniei istoriei în vârful dealului ei, o acropolă a megalomaniei. Și, totuși, este o parte a orașului, odată un cancer, acum un simbol.

M-am oprit pe o bancă și mi-am aprins o țigară. Nici nu am simțit când au trecut o oră și jumătate, furat de peisajul îmbietor, căutând să sorb din fericirea fiecărei fețe care îmi tăia calea. Am băut o gură de apă și m-am pornit din nou, încet, înspre casă, convins din nou că orașul nostru este frumos și că oamenii lui sunt deosebiți atunci când își înfrânează pornirile și se lasă pradă unei alt fel de forțe, atunci când uită de instinctele primare și se opresc să se bucure un pic redevenind una cu primăvara. Mirosul citadin s-a îmbogățit cu miresme de bucurie și speranță.

Be First to Comment

Leave a Reply