Amintirea schimbării (II)

II. În tenebrele prezentului

Închid ușa după mine și pornesc la drum. Liftul se târăște încet de-a lungul etajelor care curg agale prin fața celor două geamuri. Pe cerul gri prima lumina deja s-a revărsat peste lumea strâmtă a aleilor centrului. În spatele gardului pe lângă care mă plimb parcul abia se dezmorțește sub povara brumei tomnatice în primele lătrături ale câinilor rupând tăcerea romantică a îndrăgostiților matinali. La liceu, forfotă mare, elevii se adună în față se întâlnesc, râd, nu au nicio grijă. Înfășurați în coconul cald al celor mai frumoși ani, sunt rupți de realitatea ce stă la pândă după colț să îi izbească trezindu-i.

Metroul arată la fel ca ieri. Până și oamenii sunt aceiași. Oameni noi, desigur, dar mirajul cunoașterii acestora se va destrăma în monotonie în curând. Mă pierd în cartea din mână și mă las purtat pe aripi de imaginație către tărâmuri noi. Vreau să scap. Vreau să treacă mai repede stațiile, să nu mă oblig și astăzi să privesc peronul mare ce se întinde înaintea mea, acel peron pe care am pășit acum doi ani ca pentru prima oară, plin de încredere într-un alt viitor, un alt drum, o altă perspectivă. Acel peron pare acum atât de departe, atât de rece, peronul pe care am urcat scările în dimineți friguroase, sorbind lacom dintr-o țigară înainte de examen, peronul de la care pornea un sens nou al vieții mele, un nou motiv pentru a mă trezi dimineața cu un zâmbet plin de speranțe.

Acum nu mai e nimic. Acum este doar o stație în drumul meu ce vine, pleacă, acum mă simt gol de fiecare dată când înghit în sec și realizez că această destinație am șters-o de pe harta mea. Odată nu trecea zi în care să nu mă opresc acolo, zi în care să nu mă întâlnesc cu o lume nouă, cu oameni noi, cu cei care ar fi trebuit să mă acompanieze pe o cărare ce am ales-o plin de infatuare, speranță, dorință, dar și impulsivitate.

Ajung la destinație. Uitasem cum este să ajung atât de devreme, să nu am alt program, să nu completez monotonia serviciului cu entuziasmul învățării. Probabil că la un moment dat aveam o strălucire în ochi la sfârșitul fiecărei zile pe care o terminam cu bine, îmbinând utilul cu plăcutul. Oboseala nu mai conta, faptul că nu mai aveam timp pentru mine nu mai conta, doar iluzia unei alte zile în care mi-am demonstrat că sunt mai rezistent decât credeam.

Acea licărire s-a stins acum. Mă înscriu în cercul monoton al vieții care mi-a dat o palmă și mi-a demonstrat că este mai puternică decât sunt eu. Am deschis ochii și am pus în balanță cât din mine sunt dispus să sacrifice pe altarul visurilor ratate, cât sunt dispus să plătesc pentru greșelile impulsivității prostești a tinereții. Iar balanța nu s-a înclinat în favoarea mea.

Soarele se coboară deja printre blocuri și case, iar peste cerul roșiatic s-a așternut o pătură de ciori. Aceeași din fiecare seară. În seara asta, însă, croncăne dezaprobator un cântec de jale. Noaptea le învăluie liniștită și le reduce la tăcere. Privesc către întuneric căutând o licărire, dar nu o găsesc. Pe cerul meu s-a mai stins o stea. Pe podea copilul plânge, în camera duhnește a alcool. Mă privește cu lacrimi în ochi și își întoarce capul risipindu-se în trecut.

Be First to Comment

Leave a Reply