Scrisoare pentru urechi surde

Am stat mult timp să mă gândesc cum să scriu aceste rânduri sau dacă ar trebui să le scriu. Și totuși, de fiecare dată, simt în mine impulsul de a îți spune atât de multe și niciodată nu reușesc decât un pumn implantat în tocul ușii departe de privirile tale și frustrarea monumentală de a mă fi lipsit iar de ocazia de a încerca să construiesc în cuvinte tot ce simt.

Niciodată nu ai știut cum să îmi vorbești, niciodată nu ai știut cum să încerci să mă înțelegi. De atât de multe ori am încercat și de fiecare dată m-am izbit de același perete dur și rece al prejudecății și al ideilor fixe. Am încercat să joc cartea sincerității, am vrut să merg all-in pariind pe o schimbare, pe o evoluție a raporturilor și de fiecare dată am pierdut tot ce am pariat în spatele unor accese nervoase și al unei priviri pline de mânie, a pumnilor încleștați în gol, cu un deget încolăcit în jurul țigării și, în cele din urmă, a unei tăceri menite să mă facă să intru în pământ. De atâtea ori am vrut să mă fac mic, să uit și să uiți de faptul că am îndrăznit să îți spun ce simt pentru ca apoi să mi se aducă reproșuri fixiste.

Am vrut să fii mândru de mine, am muncit pentru asta. Păcat, însă, că nu am ales drumul pe care l-ai prefigurat în speranțele tale. Păcat că mai nimic din tot ceea ce am făcut nu a contat în fața ideilor tale preconcepute despre drumul unui om în viață. Deși am făcut mulți alții pentru care ai fi putut să privești cu mândrie și cu persiflare către alții cum știu că îți place, ai plecat în schimb capul în fața altora pentru simplul fapt că nu am făcut acel pas. Fără el nu mai puteai să le dai peste nas și Lui, și Lui, și Ei, nu puteai să te dai mare pentru că, în fond, ieșisem din tipare obosite.

Aș fi vrut să pot să vorbesc despre ceea ce simt, aș fi vrut să poți să îmi fii alături fără să judeci, fără să mă pui la zid și să îmi pui în față șablonul omului care ar trebui să fiu și al sentimentelor pe care ar trebui să le nutresc și pentru cine. Nu am putut. M-am lovit doar de refuz, de depresii, de dezamăgire. Le-am gustat pe fiecare, au trecut prin mine toate sentimentele de insuficiență existențială. Cu fiecare secundă de tăcere mustrătoare am auzit dezamăgirea urlându-mi tot mai tare în urechi. Și niciodată nu te-au interesat trivialitățile astea. Pentru că undeva în subconștientul tău nu ai jignit pe nimeni, nu ai făcut pe nimeni să sufere, tu știi limba română, tu ai folosit-o corect, doar eu sunt un năuc care nu poate pricepe ce vrei tu să spui.

Un gust amar de fiecare dată, un refugiu găsit în altă parte. Și tot nu e bine. Deși ai dat drumul tăcerii de fiecare dată, tot nu te simți împlinit că nu mai încerc să îți împărtășesc totul. Deși m-ai judecat și m-ai coborât în lacustra întunecată a disperării, tot te aștepți să vin la tine să mai vorbim. Tot ție te aștepți să mă destăinui, te enervează până și lucrul că instinctul meu de conservare m-a făcut să dau cu piciorul impulsului masochist de a-ți mai împărtăși viața mea, te manifești, urli, nu ești mulțumit.

Poate cândva vei înțelege aceste rânduri, poate niciodată. La schimbări nu aș îndrăzni să mă aștept, este mult prea târziu pentru asta. Am atât de multe lucruri pentru care să îți mulțumesc, atâtea cuvinte de laudă pentru atât de multe lucruri. Aș putea povesti o zi întreagă o lungă elegie pentru ceea ce însemni pentru mine, pentru ceea ce ești. Dar nu acum… Nu astăzi… Astăzi mă înec în disperarea urletelor către urechi surde și vărs o lacrimă pentru pereții ce se dărâmă din cauza mea peste cei care nu merită…

Be First to Comment

Leave a Reply