Probabil oricine a trecut sau măcar a avut o tentativă de a trece prin facultatea de medicină își pleacă pălăria în fața faimei catedrei de limba engleză. Vestită pentru autosuficiența usturătoare, pentru regulile stricte, austere, dar și pentru lipsa totală de considerație față de limba engleză în sine. Aceasta este genul de catedră care, conștientă de lipsa ei de importanță în cadrul unei facultăți non-umaniste, tinde să devină un stat-în-stat și să își acorde o importanță mult mai mare decât s-ar cuveni.
De ce? În primul rând, materia predată, deși are menirea nobilă de a familiariza studenții aspiranți la rezidențiate în afară cu anumiți termeni medicali mai mult sau mai puțin de bun simț, cum ar fi bruise, echimosis și altele, este mult prea avansată pentru a ajuta realmente pe cineva care chiar nu știe engleză, dar îndeajuns de aridă încât să nu ofere un ajutor major celor deja familiarizați cu limba. Prea puține noțiuni de vorbire și gramatică pentru a ne îmbunătăți exprimarea, prea mult accent pe învățare mecanică a unui vocabular pe care mulți nu ar ști oricum să le lege într-o frază coerentă pentru că nu-i învață nimeni. Și astfel, limba engleză își asumă irevocabil rolul de materie de “adaos” într-un mediu care nu are nevoie de ea, cel puțin nu tratată și predată la modul la care este acum.
Și poate că nu ar fi așa de rău și ar fi doar încă o materie de umplutură pentru a mai băga niște bani în buzunarul unor filologi fără ocupație, dar intervine și atitudinea: superioară, scârbită, rigidă. Frustrantă este lipsa de orice fel de considerație pentru oamenii care într-adevăr cunosc limba și regimul draconic de pedepse pentru fiecare absență. Mi se pare incorect, mi se pare mult prea mult și mi se pare că se ține prea puțin cont de cunoștințe și se pune prea mult accent pe satisfacerea unor frustrări de insuficiență.
Probabil că la un moment dat cineva se va trezi și va dărâma brațul de fier care ține engleza încătușată, o limitează și o reduce la doar altă materie agasantă, inutilă, dar dădătoare de bătăi de cap. Până când o rază de lumină nu se va ivi în mijlocul acestui mic polis al necunoașterii adusă la rang de artă, totul va rămâne la fel: un demers totalitar pentru învățarea mecanică a unor cuvinte fără exersarea capacității de a le lega. Ar fi putut fi mult mai mult, ar fi putut fi mult mai interactivă, ar fi putut încuraja exprimarea și gândirea, dar nu are nimeni timp și chef să se gândească la toate astea. Poate se va găsi la un moment dat un medic să se ocupe și de pacientul englez și să îl facă bine într-un final.
Be First to Comment