Iadul este amintirea…

Rai și iad… Se spune că există o viață de apoi în care vom avea ocazia să gustăm din aceste două universuri diametral opuse în funcție de faptele pe care le comitem în această viață. Se spune că cei buni ajung în rai, iar cei răi ajung în iad, în acel loc fără de întoarcere, locul damnării eterne a sufletului supus unui efort interminabil de a suporta cele mai grele dintre încercări. Și, totuși, cineva mi-a spus astăzi că iadul este de fapt un produs al percepției noastre asupra lumii din jurul nostru, lucru pe care mi-l puteam închipui în condițiile în care conceptul de viață de apoi îmi este total străin, dar pe care nu cred că l-am conștientizat cândva mai clar decât în această seară.

Am avut ocazia să privesc o piesă de teatru tulburătoare, să trăiesc împreună cu personajul principal frustrarea, suferința de a realiza inutilitatea existenței. “Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva” prezintă povestea a două surori, una care are o viață care se încadrează normelor impuse de societate pentru realizare personală și o alta care își sacrifică existența pentru a avea grijă de o mamă care nici măcar nu o iubește, a cărei grijă maternă pe patul de moarte se îndreaptă asupra celei care o viață întreagă nu a șezut la căpătâiul ei. O existență tulburător de inutilă pusă în contrast cu nepăsarea lejeră, jonglând frenetic între represie, agonie și acceptare fățarnică a situației.

Intermezzo-urile metaforice dintre scenele debilitante jucate cu o măiestrie tulburătoare de către actrița principală, pline de o încărcătură mistică și acompaniate de o coloană sonoră demnă de o dramă psihologică apăsătoare, au făcut deliciul unei piese care încearcă să se joace cu mințile publicului, prezentând o situație pe atât de simplă în aparență și pe atât de mistuitoare la nivel personal. Oare este corect să judecăm o persoană după modul în care se integrează, cel puțin la suprafață, în normele societății? Oare este normal să îți sacrifici viața pentru a ține lumânarea dreaptă la căpătâiul unei persoane care a devenit o parte simbiotică a existenței tale doar prin simplul act de a-ți fi mamă, ignorând orice altceva, resemnându-te cu incapacitatea de a merge mai departe și trăind în umbra șansei care ți-a fost răpită din fașă? Sunt întrebări pe care ajungem să ni le punem insistent tulburați de emanația emoțională transmisă de actrița din rolul principal care pendulează între luciditate și nebunie, între extaz și agonie într-un mod tulburător.

Completând tabloul vieții irosite într-un scop care s-ar încadra perfect în ceea ce societatea ar numi “nobil”, dar care este un vădit sacrificiu personal pe altarul futilității, este o coloană sonoră apăsătoare, inspirând o energie frenetică specifică copilăriei frânte sub un ton greu, chiar dureros. Fetița blocată în mrejele dragostei materne care o prinde și îi acaparează ființa, o subjugă și o transformă într-o sclavă sentimentală, sub o lumină recreând atmosfera unui orfelinat al simțirii private de perspectivă pare capabilă a tulbura până și cel mai insensibil suflet. Predestinată a duce lipsă de puterea de a ridica de asupra feței sale vălul perfid al înrobirii materne de un egoism dus până aproape de paroxism poetic, copilul se lasă pradă ghearelor hulpave ale obligațiilor, uitând de propria-i ființă.

Iadul ni-l creem singuri, el sălășluiește în regretul incapacității de a ne alinia propriilor visuri și aspirații. Iadul se ascunde în resemnarea în fața propriilor eșecuri și se manifestă tumultos atunci când viața în umbra a ceea ce am fi putut fi, dar am fost incapabili să alegem transformă fiecare secundă într-o eternitate debilitantă. Iadul nu este în viața de apoi, ci este chiar aici, în gândul nostru, în simțirea noastră, în mâna noastră, iadul ni-l creem singuri, adeseori complăcându-ne într-o aparentă imposibilitate de a evada.

Be First to Comment

Leave a Reply