Oameni care mi-au schimbat viața (IV)

Gând la gând

Liniștea care se lasă se umple de atâta înțeles atunci când privirile noastre se întâlnesc. Fie că suntem așezați pe două fotolii gemene privind atent la seriale tâmpite, fie că stăm tolăniți în pat privind la un film serios piperat cu comentarii nesolicitate din partea mea, fie că stăm și ascultăm melodii penale din tinerețile noastre tumultoase sau pur și simplu că stăm și vorbim despre ceea ce ne doare, m-am obișnuit atât de tare să o am lângă mine, să fie o parte din viața mea.

Irosind ore întregi cu activități triviale, cu făcut mâncare, zilele au trecut uneori pe lângă noi pe nesimțite. Stăteam și o priveam și realizăm că ne știm de atâția ani, că îi cunosc fiecare pas al existenței, că știe totul despre mine, tot ce fac, tot ce simt, toate prin câte am trecut. Îi priveam figura atât de familiară, atitudinea relaxată și dezinvoltă în preajma mea și zâmbetul larg și fermecător care uneori ascunde atât de multe pe care atât de puțini știu să le citească. Stăteam și renumăram anii în gând și încă nu îmi venea să cred că această legătură există, că am crescut împreună, unul alături de celălalt susținându-ne la fiecare pas, mereu alături, de atât de puține ori cu adevărat departe.

Gând la gând am ajuns să ne cunoaștem, să ne înțelegem reacțiile unul celuilalt, să fim capabili a încerca măcar să ne ghidăm reciproc prin meandrele vieții. În fond, totul pare mult mai ușor atunci când știi că în orice hău te-ai afla ai după cine să strigi și are cine să vină să îți dea o mână de ajutor sau măcar să stea pe margine să îți vorbească, să alunge singurătatea întunericului. Și nu știu cum aș putea să îmi exprim în cuvinte recunoștința pentru asta, pentru că este dincolo de puterea umană a da formă cuvintelor potrivite pentru acest sentiment.

Ireal a fost parcă și acel punct în care totul a fost la un pas de a se ruina, trilogia erorii transpusă în fapte, o palmă dură și o lecție de viață. Și totuși, am răzbit pentru că ce aveam și ce avem se ridică dincolo de intemperiile minore ale vieții. Poate dacă totul s-ar fi petrecut altfel, acum totul ar fi fost diferit, poate dacă acel cutremur care a zguduit fundațiile a ceea ce am clădit nu ar fi avut loc, nu am fi știut ce și unde să cimentăm, să întărim, să consolidăm.

Acum și aici îmi dau seamă că ea nu doar mi-a schimbat viața, mi-a ghidat-o, mi-a susținut-o, mi-a făcut-o mai frumoasă. Nu știu cine aș fi fost sau cum aș fi fost fără ea, nu știu cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi avut pilonul prezenței ei să îmi susțină cupola de nebunii, dar știu un singur lucru: îi mulțumesc că a fost și că este în continuare aici, unde este nevoie de ea.

Be First to Comment

Leave a Reply