Cine sunt eu?

Un glas mă cheamă în acest al 12-lea ceas, sub taina nopții feerice să mă despoi iar de tot ceea pretind a fi și a îmi dezvălui adevăratul Eu, acest om, acest amalgam multipolar de simțiri, trăiri, atașamente, bucurii, regrete, lacrimi și râsete. Dincolo de măștile mele zilnice, de omul plin de energie, mereu vesel și optimist, simt că sunt acest om care a învățat atât de multe și totuși nu a renunțat niciun moment la impulsul de a visa, de a se lăsa pradă viiturilor naturale pe care le numim destin, nu am lăsat niciodată în urmă dorința de a încerca, de a da o șansă oricui.

Sunt propria-mi stea polară, propriul luceafăr, am vrut să cred mereu că nordul este acolo unde mi-l stabilesc eu, că direcția mi-o ghidez după propriile coordonate, că drumul meu prin viață este o alegere care îmi aparține, iar de-a lungul timpului am ales să iubesc, am ales să sper, am ales să urăsc, am ales să mă răzbun, să recompensez, să fiu recunoscător. Am ales de-a lungul timpului să văd în orice om o comoară, în orice experiență o lecție, în orice eșec un impuls de autodepășire, în orice succes un imbold fericit de a continua pe același drum. Și deși m-am abătut de multe ori, am priceput că oamenii ni-i alegem pentru a învăța de la ei, uneori pentru a ne însoți pe acest drum sau pentru a ne aduce înapoi pe calea cea dreaptă către perspectivele pe care ni le-am setat. Au fost oameni pe care i-am iubit, oameni pe care i-am urât, oameni la care încă țin și pe care încă mi-i păstrez aproape, oameni care mi-au adus bucurii, oameni care m-au dezamăgit și mulți oameni pe care la rândul meu i-am dezamăgit.

Și, totuși, deși pot număra pe deget lecțiile pe care le-am învățat, deși îmi pot atribui epitete care să mă descrie, recunosc cu mâna pe inimă că nu mă pot defini. Încă nu îmi pot crea o imagine realistă a tuturor ițelor care se întretaie, se leagă și dau naștere unui tot atât de complex și totuși atât de simplu privind în ansamblu. Și chiar dacă aș întreba pe oricine altcineva, nu ar fi în stare să îmi descrie decât o frântură neînsemnată din totul ființei mele. Poate este mai bine așa, poate că prea multă cunoaștere este menită să conducă spre autodistrugere și mai mult ca sigur că dincolo de un anumit prag al cunoașterii există doar moartea, doar eventrația noastră prin pânza fină a timpului fizic către acel timp mitic, ascuns, nemărginit și imposibil de conceput.

Dragostea – obiect al idealului nostru, lecție de viață, fenomen circular, sinusoidă peste abscisa perversă a suferinței, baleiaj continuu între stări contradictorii… Aceasta mi-a fost aspirație continuă, bază experimentală, motor de cunoaștere și căutare. Mereu plin de speranțe, mereu în căutarea frenetică ce ne caracterizează pe fiecare în parte ca om după acea jumătate pierdută în lume a androginului primordial, un concept atât de abstract și de fad, dar de care ne agățăm de fiecare dată pentru a ne da puterea de a continua. Și m-am agățat de atâtea ori și am baleiat de fiecare parte a abscisei încât am dat naștere unor cuvinte potrivite pentru a descărca povara pendulării.

Istoria unui vis în cuvinte, conceput din decepție, crescând ca o parte din mine, odată cu mine, un exercițiu greu de autoanaliză aproape constantă, în 4 ani de zile. Stau și recitesc, recapitulez, îmi amintesc, retrăiesc și realizez că în spatele fiecărei fraze se află o parte din mine: o parte din ce am fost, din ce am devenit, o parte din ce mi-am dorit să fiu, să reprezint. Realizez că o mare parte din ce am învățat se regăsește aici, fiecare etapă parcursă, fiecare iubire, fiecare speranță, fiecare decepție. Cine sunt eu? Nimeni… Doar un alt călător pe autostrada cu un singur sens al vieții.

Be First to Comment

Leave a Reply