Ciudad de mis temores

Orașul meu se înalță măreț pe sub ceruri senine. Orașul meu are clădiri înalte, are străzi asfaltate, benzi duble, are semafoare, parcuri, grădini, terase și felinare stradale. Orașul meu este construit în jurul unei fântâni eterne ce strălucește hipnotic sub razele soarelui, risipindu-se în picături fine ce se aruncă sinucigaș pe marginile-i marmorate și pe asfaltul încins. Orașul meu mi l-am clădit cu mâna mea, i-am dat puterea de a se dezvolta, i-am dat lumină, i-am dat electricitate, i-am dat zile senine și călduroase.

Oamenii din orașul meu sunt de obicei fericiți, deși cu toții stau în chirie. Este un oraș în care prea multe camere sunt date cu împrumut și prea puține sunt reședințe permanente. Pe stradă este o animație vagă, puține mașini se înghesuie la stop, și mai puțini sunt pietoni tăindu-le încrezător calea sub privirea ocrotitoare a semaforului verde. Puțini oameni se mută în orașul meu, uneori unii mai și pleacă și nu se mai întorc. Nu am văzut niciodată pe nimeni născându-se, doar murind, venind, plecând, o animație continuă, o serenadă a mișcării.

O fată se așează pe marginea fântânii, se lasă pradă asaltului răcoritor de picături fine. Privind de după o șuviță brunetă ce se aliniază drept feței ei, contemplează traficul ce o învăluiește din ambele părți. Un bătrân obosit întinde mâna la o margine de drum așteptând mila trecătorilor. O lacrimă i se scurge pe obraz, o lacrimă ce cade izbindu-se puternic de asfalt într-o reverberație cruntă a visurilor unor vremuri de mult trecute. Fata se ridică și traversează cu o prudență angelică strada apropiindu-se de el. Aplecându-se îi oferă un bănuț, un mizilic, o umbră de speranță într-o pâine caldă, un substitut neînsemnat pentru o istorie de idealuri prefăcute în scrum.

Și cerul se întunecă, norii se adună, și fulgerele străpung serenitatea tumultoasă a furtunii ce se apropie. Pe stradă totul a dispărut ca la o comandă a unei mâini divine, nevăzute. Picătură după picătură, broboanele încep să se izbească de gri-ul citadin, betonat, atât de lipsit de viață. Și astfel începe potopul. Într-un efort de proporții biblice, subsoalele se inundă, temeliile se surpă sub greutatea crâncenă a picăturilor de ploaie transformate în ocean. Cutremurul îngrozitor ce se resimte crapă asfalturile în două. Geamurile se sparg într-o orchestrație infernală și debusolantă. Oamenii disperați țipă realizând futilitatea existenței lor, în fața implacabilei apocalipse ce le-a fost hărăzită.

Și după potop se lasă liniștea. Printre mormane de moloz nimic nu mișcă. Doar acolo, în mijloc, fântâna cu marginile-i marmorate zăcând în ruină, se risipește în picături fine ce se aruncă sinucigaș peste mizeria distrugerii ce se încinge putrezind sub razele soarelui. Fântâna eternă a aspirației ce nu seacă niciodată, deși în jur sunt adunate urmele apocalipsei. Dar peste mormane de moloz se adună pământul timpului, le îngroapă, le fosilizează, le păstrează spre redescoperire. Și pe ruinele vechiului oraș pe care l-am distrus dintr-o mișcare impulsivă, am construit un altul: mai bun, mai înalt, mai populat, mai netemător în fața furiei creatoare ce a învățat să distrugă spre perfecționare.

Sculptând în piatră seacă o nouă bornă comemorativă a celor ce s-au dus sub furia intempestivă a temerilor nerostite, am construit o nouă metropolă, în jurul fântânii eterne ce strălucește hipnotic sub razele soarelui.

Be First to Comment

Leave a Reply