Ochi pentru ochi

Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viață pentru viață, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie.
(Exod 21/23-25)

În momentul în care a conștientizat că orice acțiune are consecințe, omul a încercat să își catalogheze fiecare faptă în funcție de efectele pe care aceasta le generează… asupra lui, asupra celorlalți, asupra naturii, asupra fructului convingerilor sale. Astfel a luat naștere scindarea superficială și tranșantă a faptelor săvârșite în “bine” și “rău” ca măsuri absolute ale acestor consecințe.

Dorind să își traseze niște limite, să aducă o umbră de organizare în haosul existenței sale animalice subjugate strict legilor naturii și ale supraviețuirii, omul a inventat legile, alegând în primă fază drept instanță supremă puterea supranaturalului aflat dincolo de puterea primitvă de înțelegere. Astfel a luat naștere religia ca ordin moral suprem, ca și cod esențial de rigori morale, acolo unde fiecare faptă este cântărită și apoi judecată de către divin. Dar, ca orice alt experiment-produs al emancipării omului în raport cu natura, acesta a eșuat. Așa că omul a decis să suplimenteze puterea divinului cu forța propriului braț, preluând rolul de instanță finală în raport cu cei care îi aduc disconfort.

A luat, prin urmare, naștere norma morală primordială a Bibliei, cea care ne conferă dreptul de a preceda judecata Divină cu propria noastră putere pământeană: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!” Dar oare este aceasta o viziune benefică? Oare plătind altora cu aceeași monedă, bucurându-ne de răul celor care ne-au făcut rau, găsind plăcere în suferința altora, oare nu suntem la fel de răi ca cei care ne-au greșit în primă instanță?

Întâlnim în viață o multitudine de oameni, interacționăm cu o gamă foarte variată de persoane, personalități, porniri, aspirații, uneori contradictorii cu ale noastre sau cu credințele și convingerile noastre. Există multe persoane care ne greșesc, care ne fac rău, care ne rănesc, cu sau fără voia lor. Și nu putem să fim ipocriți și să afirmăm că noi, în poziția celor care am fost trădați, răniți, scuipați, nu am simțit măcar odată acel impuls de a-l vedea pe cel care ne reduce ființa la o simplă unealtă a propriilor meschinării redus la rândul lui la acea tăcere încordată a lipsei oricărei urme de speranță. Nu putem spune că atunci când am primit o palmă nu ne-am dorit măcar un moment a o întoarce înzecit, de a îndrepta sulițele falangei înspre cel ce a îndrăznit să ne atace liniștea și pacea.

Și este un sentiment măcinător. Privind cu obidă acea persoană care a îndrăznit să ridice pumnul împotriva noastră ne trec fiori reci din gânduri meschine de răzbunare. Și ne dorim cu ardoare să putem să ridicăm ciocanul și să zdrobim mâna ce a încercat să ne inunde în durere. Fără să realizăm ne cufundăm în gânduri de negândit, pășim violent pe firul subțire ce ne desparte de prăpastia pierzaniei. Ne închidem într-un halou de întuneric, în care bâjbâim dezorientați, mânați de un singur scop. Ca un nebun în celula lui singuratică, pătată de igrasie, închisă după gratii ruginite, ne zbatem inconștient pe marginea abruptă înainte de a cădea într-o dizgrație totală. Noi ca oameni, ca ființe emancipate, ne desconsiderăm pe noi înșine, ne pavăm drumul către decădere lăsându-ne mânați de ură, în cea mai pură formă a acesteia. Cădem pradă unui vârtej de emoții contradictorii care ne ia, ne poartă, ne amețește și ne coboară acolo, jos… Dincolo de ceea ce aspirăm să fim.

Ne dorim să ajungem “acolo sus”. Nu ne definim clar ce înseamnă aceasta, dar ne stabilim un ideal atât de fragil și de relativ, dar care aproape întotdeauna implică și împăcarea cu sinele. Ne stabilim niște rigori morale la nivel personal, ne jurăm să ne ținem de ele, dar gheara rece a disperării ne sfâșie pe toți mai devreme sau mai târziu. Lăsându-ne pradă pasiunii animalice, unei dorințe arzătoare de a vedea arzând în flăcări un oraș întreg pentru fapta necugetată a unui singur individ, uităm să privim în jurul nostru, să ne bucurăm de ceea ce avem, să uităm de trecut și să trăim în prezent. Pentru că, orice ar fi și orice s-ar întâmpla, roata se întoarce, existența se supune ritmului său circular, perpetuu, repetitiv, iar destinul, acest concept aparent atât de banal și totuși atât de complex, își pune în mișcare mecanismul și echilibrează totul, iar dreptatea va fi servită.

Descoperim cu stupoare că este atât de ușor să purtăm pică, să avem gânduri rele, să ne pătăm cămașa verticalității și a umanității cu sângele regretului transformat în frustrare transformată în flacăra răzbunării, dar este atât de greu să spunem cuiva că îi iertăm. Iar a demonstra că suntem “mai oameni” decât cel ce ne-a greșit, a ne păstra integritatea și a ne păstra curată conștiința este probabil cel mai satisfăcător sentiment și în același timp cea mai dureroasă armă. Aunci când ne găsim în fața râpei în care ne cufundă pasiunea răzbunării, ne ștergem fruntea de sudoare și ne simțim ușurați că ne-am dezlegat din fața ochilor eșarfa ce ne orbea, care ne-a dus atât de aproape de catranul inumanității, este momentul în care vom ști că ne putem elibera articulând două cuvinte… Treziți din reveria furiei oarbe și simțind nevoia unei conștiințe curate pentru a ne bucura de o nouă zi, putem grăi: Te iert!

Be First to Comment

Leave a Reply