Revelația realității

Sunt rupt între două universuri. Stau și pendulez debusolat între două viziuni și nu mă pot opri. Escaladez un munte și mai este atât de mult de mers. Drumul este greu și mâinile îmi sângerează tăiate în pietre ascuțite parcă puse acolo de o putere nevăzută. Sudoarea curge în broboane roșu-transparent peste crestele nisipoase, se amestecă cu fărâmiturile insipide de rocă pisată și se prelinge greu către hăul care vine din urmă să mă înghită.

Știu că la sfârșitul drumului mă așteaptă Atlantida dorințelor mele, al visurilor și speranțelor, orașul pierdut în curs de regăsire, atât de sus, învăluit de nori și soare. Așa că strâng din dinți, îi aud scrâșnind, îi simt încleștați în timp ce fiecare mușchi al corpului mi se încordează într-o priză disperată. Nu vreau să cad, vreau să merg înainte, vreau să găsesc absolutul, vreau să gust materializarea aspirațiilor mele înainte să mă prăbușesc la pământ în fața-ți.

Visam că sunt pe marginea unui râu, visam la verde crud, la păsările cântătoare, visam la pomii înverziți, visam că sunt mult mai aproape de destinație decât ar fi trebuit să îmi fie permis să visez. Negura reveriei risipită, am realizat că realitatea vrea iarăși să îmi demonstreze că vreau să ajung prea repede la destinație. Universul cere echilibru, universul cere datoria divină, prin sânge și sudoare trebuie plătite păcatele trecutului înainte de a putea merge mai departe. Nota de plată trebuie achitată, am fugit de prea multe ori fără să o fac…

Privesc înainte și văd muntele, văd pantele, văd pietrele, văd golul, sunt despuiat și mă las pradă ambiției mârșave de a întrece hăul ce vine din urmă-mi. Așa că urc, urc, urc, rănile și vânătăile servindu-mi drept lecție pentru tot ce nu am făcut cum trebuie în această viață. Și totuși urc. Pentru că merită, pentru că Atlantida este departe și totuși atât de aproape și știu că o voi descoperi și știu că îmi voi găsi liniștea. Sper doar să mă aștepți în fața porții…

Be First to Comment

Leave a Reply