Oameni care mi-au schimbat viaţa (II)

Printre cărţi

Era în acea cameră timidă în care mi-am petrecut două-trei ore pe săptămâne timp de un semestru întreg unde am învăţat cu adevărat secretele limbii şi literaturii române. Printre acele rafturi ticsite cu cărţi şi mirosind a file, în acea atmosferă care îmbina prezervarea arhaică a unei biblioteci cu confortul unei locuinţe am coborât pentru prima oară ochii peste o foaie şi am fost în stare să scriu din propria-mi putere primul comentariu al unei poezii. Tot acolo am înţeles cu adevărat valoarea cititului şi arta vorbirii corecte a limbii mele.

Şi nu eram singur, căci peripeţia mea printre litere şi pagini, printre propoziţii şi idei mi-a fost ghidat de către cea care a deschis în mine acea poartă pe care şi acum o ţin descuiată şi care a produs în mine ceea ce eu consider că a fost cea mai benefică schimbare pe care am suferit-o în toată existenţa mea. O femeie micuţă, cu un glas subţire, dar îndeajuns de aprig pentru a ţine sub control o clasă de copii, cu o prestanţă şi o putere de a te face să înveţi demne de tot respectul. O damă parcă ruptă din cărţile din propria-i bibliotecă, la graniţa dintre boemul poetic şi pragmatismul prozaic, o figură impunătoare nu prin dimensiune, ci prin bagajul cultural pe care îl căra după ea întotdeauna fără a depune nici cel mai mic efort.

Ea şi doar ea a reuşit să îmi trezească acea latură sensibilă la unduirile poetice ale ideilor versificate, să îmi formeze urechea muzicală care să ştie să asculte ritmurile ideilor ascunse printre rânduri şi cuvinte. Ea mi-a trezit dorinţa de a încerca să descopăr lumi noi, universuri paralele, mici, dar persistente, m-a învăţat să citesc şi acele cuvinte nescrise, să intuiesc trăirile care au generat opere măreţe. Ei îi datorez plăcerea pe care o regăsesc de fiecare dată când citesc o carte, precum şi darul cuvintelor.

Am învăţat încetul cu încetul ce înseamnă să vorbeşti corect şi coerent, m-a luat de îndeajuns de multe ori peste picior încât să îmi reţin greşelile în vorbire şi să mi le corectez, iar aceste rânduri, plăcerea de a scrie pe acest blog, de a îmi exprima ideile, sunt în aceeaşi măsură creaţia mea, pe cât sunt opera ei. Ea mi-a pus în mână arcuşul şi m-a învăţat să îl plimb melodios peste corzile limbii române, descoperind cântecul cald al cuvintelor alăturate coerent, chiar artistic pe alocuri. Darul cuvintelor mi-a fost inoculat şi mi-a rămas în sânge încă de atunci, precum şi plăcerea de a le îmbina în forme expresive.

Nu am îndeajuns de multe cuvinte să îi mulţumesc pentru că mi-a deschis această cale, pentru că m-a făcut să îmi lucrez această înclinaţie şi pentru că m-a învăţat că, uneori, viaţa este făcută şi din reverie, din poezie, din abstract sentimental, nu doar din numere, forţe, celule sau aminoacizi.

Profesoarei mele de limba română

2 Comments

  1. Joe said:

    Dansa nu era profesoara, era dascal. Singurul pe care l-am intalnit in multii ani petrecuti printre carti si note si profesori.

    August 24, 2011
    Reply
  2. Alin Olaru said:

    I couldn’t have said it better…

    August 24, 2011
    Reply

Leave a Reply to Alin Olaru Cancel reply