Viața pe care n-am avut-o

Acum cinci ani de zile m-am dezmeticit din beția inconștientă a anilor de liceu și am pășit într-o nouă etapă a vieții mele. Am fost atât de mândru de mine că am intrat la Politehnică și priveam înainte cu speranță la patru ani de studenție în care voi sorbi din toate minunile despre care auzisem că le poți trăi în aceștia. Astfel, cu hotărâre am pornit la drum căutând cu fascinație sâmburele de adevăr al legendelor studențești. Dar cum nu chiar tot în viață este simetric în cel mai mic detaliu cu visele noastre, mi-am reamintit rapid motivul pentru care alesesem drumul Politehnicii și am purces către a pune bazele carierei mele pe care facultatea avea să o complementeze prin bucata de hârtie de la final, testament al chinurilor și frustrărilor mele de patru ani.

În anul 1 am avut primul meu job cu program fix, dar nu a durat foarte mult. Presiunea exercitată de primul an, precum și alți factori m-au împins către a-mi da demisia și a-mi mai rezerva o perioadă de așteptare. Am făcut, însă, tangențial cunoștință cu ce înseamnă să te duci în fiecare zi la serviciu, la o oră cât de cât fixă, să pleci uneori la 12 noaptea de acolo și ce înseamnă să ai în mână banul tău, muncit de tine. Gustul era acolo și nu mai avea să plece nicăieri. În ciuda insistențelor părinților de a-mi vedea de facultate, încă de la finele primului semestru din anul 2 am început să îmi caut de lucru și am descoperit ceea ce îmi place să consider cu adevărat ca fiind primul meu job serios. Job full time, program flexibil, ca pentru studenți, și un salariu chiar bun. În acel moment, magia s-a destrămat total și am rămas cu un schelet masiv de intenții, motivații și scopuri care scuză mijloacele. Bineînțeles că la momentul respectiv nici nu m-am gândit că ratez ceva, important era sa câștig un ban, să am banul meu, să am o independență financiară măcar destul de mare dacă nu totală. Facultatea nu îmi plăcea, importantă a fost dintotdeauna diploma de la final, elemnt crucial în avansarea carierală și… atât.

Privind înapoi, nu pot să iau în calcul faptul că aversiunea față de această facultate de electronică a jucat un rol decisiv în spulberarea mitului vieții studențești și în decizia mea de a-mi sacrifica ultimii ani de libertate din câmpul muncii pe altarul avansării carierale. Începând cu anul 2, mulți factori mi-au hrănit îndârjirea cu care am urât fiecare seminar, fiecare laborator, fiecare lucrare, fiecare examen, fiecare colțișor al acelei temnițe a tinereții mele. Munca, singura altă alternativă viabilă pentru a face ceva cu viața mea a căpătat prioritate în fața a orice a ținut de această facultate pe care mi-am dorit-o din motive atât de seci în pragmatismul lor încât, privind înapoi, nu îmi pot da seama de ce m-am înhămat la așa ceva fără a avea o atracție adevărată pentru tot ceea ce presupune ea: matematică și fizică.

Anul 4 a fost anul deciziilor mari și a schimbărilor majore, m-am decis să fac tot ce îmi stă în putință pentru a îmi urma visul, am decis că o viață de a face ceva ce mă va obliga să fiu pironit în fața unui monitor cu satisfacții mai mult sau mai puțin importante pentru mine nu este o viață pe care mi-aș dori să o am. Astfel, am început să învăț pentru admiterea la Facultatea de Medicină. Și, cum nicio schimbare nu vine niciodată singură, am decis să îmi schimb și locul de muncă, după 2 ani și jumătate. Ultimul an de Politehnică a fost, probabil, și cel mai plin de satisfacții, de planuri noi, de speranțe că vin perspective noi.

La Medicină am intrat, job nou am avut, Politehnica este pe terminate în urma unui lejer an suplimentar, însă nu am gustat din fructul interzis al vieții de student. Și acum îmi pare rău și mi-aș dori ca, odată cu facultatea nouă, să fi luat totul de la 0, să pot reseta cumva ce nu a fost să fie. Spre deosebire de anii ce-au fost, unde mi-am luat de lucru pentru a suplimenta lipsa de perspectivă pe care o resimțeam urmând o facultate pe care o detestam, acum îmi doresc din tot sufletul să pot sta și eu acasa precum ceilalți colegi ai mei, să pot să dorm liniștit 3 zile și 3 nopți după o sesiune, să pot învăța necontenit 2-3 zile cu sula examenului iminent in coaste, să simt că sunt cu adevărat student.

Acum 4 ani, însă, am făcut o alegere, iar acum 3 ani am pus temeliile unui drum pe care nu îl pot abandona tranșant. A avea constant o sursă de venit mi-a intrat în sânge, mi-am construit stilul de viață în jurul acestei siguranțe că în fiecare lună este acolo un salariu care mă așteaptă în cont și de care depind atât de multe, de la pachetul zilnic de țigări până la taxa se școlarizare care îmi permite să îmi urmez chemarea. Mi-aș dori să pot să mă descătușez pur și simplu, să pot fi un student serios la o facultate care îmi place, mă fascinează și mă atrage, așa cum ar fi trebuit să fie de la bun început, dar am deja o vârstă, iar redobândirea drepturilor la care am renunțat acum 3 ani este doar o țintă nerealistă. Și pe măsură ce timpul trece, devine din ce în ce mai nerealistă. Viața trebuie trăită bucată cu bucată, iar pașii pe care îi sărim nu îi mai putem face din nou, timpul nu face rabat pentru nimeni, iar drumul lui este drept și fix, monoton precum bătăile pendulului…

One Comment

  1. Dragos said:

    Te apreciez pentru ca intr-un final ti-ai urmat chemarea si sper sa nu dezarmezi in a profita de sansa care ti s-a oferit inca o data..aceea de a trai viata de student, pe care, recunosc, nici eu nu am trait-o din plin. Din pacate eu unul nu mi-am mai descoperit pasiunea pentru un alt domeniu.

    April 13, 2011
    Reply

Leave a Reply