Trilogia erorii (I)

Cuvânt înainte

Câte greșeli poate face un om până să-și dea seama că viața lui nu merge în direcția care ar trebui? Câte inimi trebuie să sfarme și peste câte cadavre trebuie să calce pentru a-și găsi liniștea interioară, pentru a se descoperi pe sine doar pentru a-și da seama că nu este omul care credea că este? Viața este un amalgam complex de factori care se interpun traseului nostru drept prin ea, obligându-ne să cotim de mai multe ori pentru a putea ajunge la destinație. Este de datoria noastră să decidem prin ce parte vom ocoli obstacolele… Vom alege calea mai scurtă, dar mai murdară, sau poteca de piatră și drumul mai lung?

Întotdeauna vom ajunge într-un punct în care ne vom întreba de ce am făcut ceea ce am făcut. Și dacă n-o vom face noi, o vor face alții. De ce am plecat de la o gazdă primitoare cu lapte și prăjituri preferând un drum fără direcție în defavoarea-i? Pot fi multe explicații, unele poate chiar logice, unele care doar par logice pentru a ne face să nu ne mai simțim atât de vinovați că i-am rănit sentimentele gazdei părăsind-o precum hoții în mijlocul nopții.

I. Trecut

Dintotdeauna m-am considerat o persoană rațională, capabilă să depășească momente de criză prin logică structurală, găsind algoritmi de rezolvare a tuturor problemelor vieții. De asemenea, sunt o persoană care se bate cu pumnul în piept că nu privește înapoi, că își canalizează viziunea și energiile către viitor.

Și totuși întotdeauna se ivește în viața noastră acel “ceva” care ne dă peste cap sistemul de valori fără ca noi să ne dăm măcar seama. Iar atunci când realizăm în ce punct am ajuns, este deja prea târziu pentru a mai putea de înapoi.

Și astfel, băiatul învață să iubească și simte, pentru prima oară în viața lui, ce înseamnă să fii dependent de cineva, ce înseamnă să nu poată dormi noaptea gândindu-se dacă îl dorește sau nu, dacă își vor intersecta privirile a doua zi și ar da orice doar pentru a mai retrăi măcar un sfert din tot ceea ce trăise cu o seară înainte. O tânjeală fără noimă, fără logică și fără scrupule care îi invadează ființa cu totul, de care nu poate și nici nu vrea să scape. Atunci băiatul realizează că ceea ce simte este de fapt dragostea.

Apoi băiatul rămâne singur. Nu din a sa cauză, sau cine știe? Poate că el poartă toata vina celor ce s-au petrecut. Un singur lucru știe, a trăit niște experiențe pe care nu le mai simțise. A mușcat din fructul dependenței obsesive și nu a mai știut să se stăpânească. Și acum când obiectul dependenței s-a făcut nevăzut în negura obscurității, singurul lucru care i-a rămas băiatului este să se hrănească din amintiri plăcute, zâmbete de mult uitate și speranțe deșarte.

Astfel, tot universul băiatului începe să se învârtă în jurul aceleiași imagini iconice și în tot ceea ce face, băiatul se raportează la ceea ce a fost. Oameni, întâmplări, fapte, dorințe, aspirații, toate sunt aruncate de pământ pentru că băiatul încă mai crede că ceea ce a fost a fost cel mai bun lucru ce i s-ar fi putut întâmpla. Iar atunci, cel mai grav lucru este să începi să judeci tot ceea ce atingi, ce vezi la un singur lucru care prin prisma trăirilor pe care ți le-a oferit este proiectat întru idealitate.

Mă laud că privesc doar înainte, dar de câte ori nu am privit înapoi ca să mai văd măcar odată tot ceea ce a fost și să-mi imaginez ce-ar fi putut să fie. Și asta m-a ținut în loc. Sau poate chiar am regresat. Căci îndreptat fiind cu privirea către drumul dinspre care am venit, eu credeam că merg doar înainte, când de fapt eu mergeam doar înapoi.

Be First to Comment

Leave a Reply