Cea mai lungă zi

Din vadul nopții se naște o nouă zi, precum dintre petale verzi, necoapte se naște o nouă floare. Mai mare, mai frumoasă, de fiecare dată fascinantă, dar mereu atât de mută, o simplă expresie a frumosului fără simțire. Astfel, soarele se înființează timid pentru a dirija încă odată conduita unei noi rutine diurne.

Tic-tac, ceasul își scurge secundele în dâre de sânge pe pereți plini de igrasie. Tic-tac își mișcă limbile agale, străpungând cu fiecare mișcare inima ce i se supune neputincioasă ca un pumnal ce se înfige și începe încet a se roti. Mă aflu prins între ciocan și nicovală, între o durere ucigătoare și neputința de a închide ochii și a muri. Sunt prizonier în spatele unor gratii groase de oțel pe care le apuc cu mâinile, încerc să le îndoi, să îmi fac loc printre ele, să scap către tărâmul verde-luminos al certitudinii.

Sunt prizonier al necunoscutului, mă rup, mă sfâșii între două posibilități. Destinul mă pasează între două extreme, ca un imens joc de tenis al probabilității. Și nimeni nu ratează, iar eu pendulez între bine și rău, între mântuire și distrugere. Încerc să-mi șterg toate gândurile, să le fac ghem, să le arunc la coșul de gunoi. Încerc să mă afund într-o ocupație, să mă refugiez în muncă, în gânduri pragmatice legate de algoritmică. Dar nu este nimica logic în pendularea mea ce nu-mi dă pace.

Mă simt afundat într-o negură de nepătruns, simt că picioarele mele mă poartă înainte pe un drum necunoscut și nu pot să le opresc, să aștept ca negura să se risipească. Știu că urmează o răscruce, dar nu știu când, nu știu unde, nu știu cum și nu am posibilitatea de a mă opri, de a sta să analizez și de a face o alegere. Tic-tac secundarul mai face o cursă în jurul cadranului, fiecare bătaie îmi răsună în cap ca o picătură chinezească ce îmi deranjează toate ființa, ce îmi distorsionează viziunile din ce în ce mai sumbre cu fiecare moment ce se scurge prin tunelul incertitudinii.

Reușesc pentru un moment să mă dezlipesc de această viziune a tenebrelor necunoscutului, doar pentru a consulta ceasul. El, țiitorul timpului, numărătorul vieților, măcinătorul viselor, călăul liniștii mele interioare, doar el mă poate scoate din acest cerc vicios, sau mă poate dirija într-o spirală anevoioasă ce se încheie într-un minuscul punct al nimicniciei. Tic-tac, secundele se scurg vărsând sângele incertitudinii pe un perete plin de igrasie. Și au trecut doar cinci minute… Și multe altele se aliniază și stau la coadă să fie cernute printre limbile lipsite de simțire ale ceasului. Încă o mie patru sute treizeci și cinci și ziua se va fi terminat… Și poate și calvarul meu. Sau poate că nu…

Be First to Comment

Leave a Reply