Seara se lasă pe nesimțite. Mă găsesc umblând din nou pe străzi atât de bătătorite de mii de tălpi grăbite și totuși atât de pustii sub calmul întunericului. Privesc în jurul meu la luminile palide ale stâlpilor de ilminare, înlemniți într-o calmă stare de veghe. Câte un biciclist se perindă pe lângă mine, câte o bătrânică grăbită să ajungă la căldura casei după o zi de admirat priveliștea atât de monotonă și totuși atât de împăciuitoare a parcului preferat. Mă uit în dreapta mea și te zăresc. Lângă mine ești tu și mergem agale, cu pași rari, privim în jur, ne privim unul pe celălalt.
Treptat se sting în urmă poteci, alei și ulițe, copaci, grădini și ambasade, hoteluri și vile fastuoase. Doi gardieni răzleți privesc cum pașii noștri se apropie din depărtări, se perindă prin fața ochilor cei plictisiți de monotonia singurătății și se pierd în depărtare, precum clipele ce se scurg prin praguri temporale. Oare nu și-or fi dorind și ei din nou fiorul tinereții celei efemere? Nu și-or fi dorind să fie ei în locul meu ținându-te de mână, retrăind idile adolescentine și plimbări nocturne atunci când singurii martori ai celor mai mari iubiri sunt aștrii atât de îndepărtați și atât de reci în neclintirea lor universală? Sau mai mult ca sigur că se simt împliniți de dragostea găsită ce-i așteaptă acasă mereu cu brațele deschise, mereu cu un zâmbet cald de satisfacție reîmpreunării jumătăților, zi de zi, clipă de clipă, chiar și pentru câteva ore. Acolo unde sentimentul s-a materializat într-un trai simplu și umil, înrădăcinat în temelii puternice ale unui sentiment de neclintit. Sentimentul celor doi oameni care și-au unit singurătățile pentru a-și aduce universul personal la un cu totul alt nivel.
Și mergem. Vorbe și cuvinte se pierd în miezul nopții. Discutăm, zâmbim, râdem, ne jucăm, prinși într-o feerie nocturnă de neîntinat. Doar câte o mașină trecătoare îndrăznește a mai deranja armonia spațiului nostru, al aurei de care ne-am înconjurat. Fără o destinație precisă ne plimbăm încet, trăind din plin ființa celuilalt și bucuria de a fi noi doi ca și unul. Pe o bancă de pe margine alți doi îndrăgostiți își împărtășesc propria poveste. Par nici sa nu bage în seamă privirile noastre scrutătoare ce le pătrund și le invadează micul colț de idilă. Privind adânc unul în ochii celuilalt probabil își jură dragoste eternă. Å¢inându-se de mână își împreunează buzele într-un sărut aproape suprarealist. Sunt și ei ca și noi, iubire, doi canari ce împart aceeași colivie cu porți deschise către orizonturi luminate, dar închise pentru pisica ce pândește lacomă și hămesită de după piciorul scaunului tras mult prea aproape de masa mică pe care li se sprijină culcușul.
Sub acoperișul întunericului nu mai cunosc nimic decât pe tine. Sunt pasager prin propria-mi poveste de iubire ce îmi doresc să nu se mai termine. Și din zecile de vieți scrutate cu vajnic interes în drumurile mele prin meandrele orașului, la finele zilei doar una îmi deschide porțile sufletului și pătrunde în universul meu. Un singur om mă face să tresar cu un copilăresc entuziasm, mă face să râd, să mă bucur, să vreau să cânt și să dansez, îmi îmbăiază simțirea într-o mireasmă de eternă primăvară, îmi răscolește gândurile, le ia, le reașează, le organizează și le dezordonează din nou ca să o ia de la capăt într-un perpetuu joc al minții.
Bunica privește către cele două fire încălecate din războiul de țesut. Întinde mâna ca să le despartă, dar tresare ușor. Pisica vine și se alintă la piciorul ei. O ia în brațe, o mângâie, se uită lung la țesătoarea neclintită, visează la flăcăul cel din sat care i-a făcut cu ochiul ieri la horă. Zâmbind blajin dă drumul pisicii și își continuă treaba. Canarii răsuflă ușurați, iar cele două fire se-amestecă printre bumbace și peste împreunarea lor se țes vioaie izvoare de poveste; povestea ta, povestea mea, povestea noastră, povestea lor, povestea tuturor, poveștile celor călători pe lunga și imprevizibila autostradă a destinului.
Be First to Comment