Răceală

Simt cum acoperișul nopții mă învăluie. Mă simt ascuns și singur într-o mare de întuneric. Mă simt rece, simt cum fiecare centimetru al trupului meu tremură. Caut cu privirea o cale de ieșire, dar nu pot decât să bâjbâi după ceva… Ceva a cărui formă, aură și culoare nu le cunosc. Ceva care simt că ar trebui să fie acolo dar nu pot să îmi dau seama cum ar trebui să arate. Simt că mă depărtez ușor de tot ceea ce mi-era drag, simt răceala celorlalți, falsitatea companiei lor reflectată în priviri terne, în sclipiri înfundate de obidă. Cumva simt că ar trebui să mă ridic la un alt nivel, să îmi depășesc condiția de acum. Să pot să fiu un om normal, să pot readuce în ochii lor bucuria de a mă vedea în preajma lor.

Întind mâna să îmi găsesc un punct de sprijin, dar nu întâlnesc decât aer. Nimic altceva… Aer și o sete avidă de soliditate. Stau în centrul unei scene goale și întunecate, așteptând cu sufletul la gură ridicarea cortinei, bâjbâind după prezența unui public. Prin față se perindă momente plăcute, amintiri din alte vremuri, proiectate pe marea de întuneric. Mă ghemuiesc înfiorat și le privesc. Tânjesc după alte vremuri, când cu toții eram altfel, când totul era altfel. Aud luminile de dincolo de cortină stingându-se și ușa imensă trântindu-se, trosnind din toate încheieturile sale lemnoase. Zgomotul înfiorător al lacătului încuindu-se răsună prin toată ființa mea. Acum sunt numai eu… Numai eu și amintirile ce îmi luminează micul meu colț de întuneric.

Mi-e frig… Vino lângă mine să-mi redai căldura. Ia-mă de mână ca să mă scoți din acest întunecat nimic al insecurității. Vino să pășim împreună înspre lumină și să redescopăr sensul existenței.

Celor care s-au îndepărtat…