Este greu să pui suflet în ceva ce nu este al tău. Când nepăsarea omoară visuri și speranțe, când te simți exilat în micul tău colț întunecat, pentru că ceea ce iubești nu ți-a aparținut și nu-ți va aparține niciodată. Dar numai când realizezi aceste lucruri vei fi în stare să te ridici, să stai drept și să privești mândru înainte că dragostea nebună nu ți-a răpus rațiunea. Iar de nu te trezești din acest vis al inimii tale, vei rămâne pe veci ghemuit și înfrigurat în propriul colț întunecat și rece iubind un compromis… Legăturile se nasc, nu se creează și orice sforțare disperată de a te convinge că lucrurile pot sta și altfel este doar un strigăt străpunzător printr-un infinit pustiu. Un urlet disperat de ajutor către fantomele celor care nu mai sunt acolo.
Frigul trezirii la realitate îmi străpunge oasele, iar ceața inutilității îmi aburește orizonturile. Tăcerea și cu nepăsarea sunt cele mai dureroase torturi ale sufletului. Mă simt măcinat dinăuntru de un dor de tine, dar deja nu te mai văd… Ești prea departe… Dar viața merge înainte, și oricât de tare gerul singurătății îmi înțeapă obrazul, trebuie să merg și eu înainte cu ea, nu să stau pe loc și să aștept minuni dumnezeiești. Ceea ce n-a fost de la început al meu, nu va mai fi pe veci… Dar nimeni și nimic în viață nu este de neînlocuit… Și limba ceasului mai face o rotație cu un ticăit apăsător ca o picătură chinezească peste sufletul și anii mei…
Be First to Comment