Stau singur sub recele dureros al nopții visurilor mele… Stau și plâng și mă întreb de ce am meritat eu asta… Cu ce am greșit, ce am spus ca să se petreaca cele ce s-au petrecut? Ce zid înalt s-a ridicat înaintea speranțelor mele și le împiedică să pășească înspre realitate?
Din bătaia cadențată a inimii înșelate de false idealuri acum a rămas doar un ecou… Un zgomot înăbușit ce străpunge calmul adormirii simțurilor. Praful umed lâncezește sub greutatea stropilor de ploaie eliberatoare. Și uitată într-un colț întunecat, floarea albă a visării se ofilește, iar petalele sale negre de sete, șifonate și uscate se pleacă îndoliate peste marmura rece a uitării.
Iar capul meu lipit de geamul ud și rece, ca o umbră a sufletului meu gol și despuiat de orice fel de simțire, se zbate ritmic în aceeași baie sângerie a eternului necunoscut… De ce?
Be First to Comment